[blockquote align=”none” author=”C. Noica”]„…îți dai seama ca lipsindu-ți un cuvânt și un înțeles îți lipsește o dimensiune de viață.”[/blockquote]
„…psihanaliștii sunt, în mod evident, membri ai culturilor lor și, deoarece lumea europeană a considerat atât de des, fără să se gândească, gândul și afectul separat, psihanaliștii au făcut adesea același lucru. Ca urmare, cuvintele „cunoaștere” și „gând” sunt uneori folosite în discuțiile clinice ca și cum s-ar referi la intelectualizare, care, desigur, este neautentică prin definiție; iar „sentiment”, „afect” sau „emoție”, atunci când sunt menționate separat, tind să fie idealizate, ca și cum fenomenele pe care le descriu aceste cuvinte ar fi singurele aspecte genuine sau autentice ale experienței. Cu toate acestea, nici autenticitatea și nici afectul, desigur, nu sunt un „ingredient” al experienței, ca și cum ar putea fi adăugate ca oregano.
……..
Dacă gândul și sentimentul sunt o unitate indivizibilă, cunoașterea, pe care este convenabil să o definim ca un amalgam al celor două, ar trebui interpretată ca un proces continuu de creare a lumii, un efort psihic aflat la granița dintre psihologie și epistemologie (cf. Barnett, 1980). Chiar și atunci când se poate observa o separare a gândurilor și sentimentelor, separarea este o aparență, nu o diviziune naturală. Gândiți-vă la izolarea afectului și la intelectualizare, care se definesc tocmai prin intenția de a cliva unitatea experienței; sau gândiți-vă la simptomele psihosomatice, la conversii, la afectul isteric și la atacurile de panică inexplicabile, care pot fi disociate de cuvinte tocmai pentru că această caracteristică le face utile în apărare.
Și astfel, procesul de formulare a experienței este la fel de mult clarificarea emoției ca și articularea semnificației semantice, iar experiența neformulată se referă nu numai la germenii cuvintelor, ci și la pasiuni. Atunci când procesul de formulare a progresat, sentimentele pot fi formulate și limbajul se împletește cu emoția.” (D.Stern – Experienta neformulata)
Sunt cateva puncte de discutie mai degraba fierbinti si am sa ma opresc la cateva:
1.Afectul este autentic, in timp ce cunoasterea/gandul nu. Faptul ca psihanaliza intotdeauna a lucrat cu emotia nu cred ca e strain nimanui (catharsis) – cred ca neintelegerea ar putea veni nu din aceste idei, ci din ce inseamna sa lucrezi cu afectul, mai precis ce inseamna sa lucrezi. In lucrul intern folosesti din plin gandul, mintea, cognitivul, cel putin la fel de mult pe cat folosesti afectul, emotia. Sa spui ca unul este mai autentic decat altul, poate sugera ce ne spune Stern – functionarea clivata, mergand pana la disocierea minte/corp.
Inca odata, asa cum apare si in citat, gandirea…gandirea adevarata este imbinarea gandului cu emotia, iar gandul este cuvant, este imagine, este forma. Valoarea mare a acestor imbinari este una interna, la fel de bine ca si una externa. Daca pentru interior nu avem nevoie intotdeauna de cuvinte pentru a ne simti bine, pentru a simti intelegerea (care nu e acelasi lucru cu a cunoaste intelegerea), pentru exterior (si este cazul psihoterapiei) formularea in cuvinte este mijlocul asumat de actiune (terapeutica). Prin cuvinte putem stabili regulile in functie de care ne comportam, ne asiguram un cadru pe care ne putem baza pentru o relatie buna si sigura.
Faptul ca exista un plan non-verbal bogat, nu anuleaza nimic din cele spuse mai sus. Dimpotriva!
2. O alta idee, care nu apare cu claritate in citatul de mai sus, dar apare in capitolul 2 al cartii lui Stern, e ca formularea in cuvinte imbogateste substratul neformulat, din care fac parte afectele si nu numai. Cuvintele saracesc doar daca ne uitam la bogatia vietii (si revin imediat la asta) dar daca ne uitam la bogatia experientei reflexive, cuvintele imbogatesc…prin ele ajungem sa putem admira viata (si) fara cuvinte. Da, e paradoxal, dar n-avem incotro. Capacitatea reflexiva a constiintei noastre se exerseaza prin simtul intern si formularea in cuvinte. In caz contrar, noi oamenii putem avea multe si frumoase experiente, despre care nu vom sti nimic.
3. Ideea ca experienta umana este un flux continuu, un proces din care fiinta noastra, prin minte, simturi, corp si ce-o mai fi…extrage o cantitate limitata de informatie. Cunoasterea, adica unirea gandului cu emotia, trebuie sa ii corespunda (experientei) pe cat posibil, respectand limitele inerent umane. Recunoasterea acestor limite, face bine mintii noastre in acelasi fel in care o regula poate limita dar si asigura un spatiu sigur in care clarificari succesive pot avea loc. Cand emotia zburda liber, pentru ca ea e mai “autentica”, mai “profunda” decat gandul si formularea verbala, nu ai nici un refugiu pentru stiinta si cu atat mai putin, pentru (auto)cunoastere.
4. Autentic. Sa stiti ca am cautat cuvantul in dictionar si am gasit ca prima referinta este la ceea ce este adevarat – autentic e ceea ce este conform cu adevarul. Nu e curios ca cei care sustin mai sus si mai tare ca e important sa fim autentici ca terapeuti, totusi nu sustin si existenta unui adevar la care sa ne raportam? In sensul in care subiectivizeaza atat de tare adevarul, incat el nu mai exista decat ca o creatie ad-hoc. Mie imi pare prea subtire firul asta…
Acum, cand am pus cateva randuri pe hartie, trebuie sa va marturisesc ca ele sunt rezultatul reactiilor/discutiilor purtate cu doi colegi de-ai mei – Valentin Popescu si Costel Popa – lor le datorez asta si le multumesc. Iar ei stiu deja ca mie imi place sa caut perspective noi, uneori contradictorii, nu pentru a demonstra ceva anume, ci pentru a largi experienta noastra, limitele puterii mele (noastre) de intelegere.