– Despre tristețe-
În rândurile care urmează îmi propun să formulez un răspuns la întrebarea – ce să fac atunci când mă simt…trist, bucuros, dezamăgit, etc. Știm din practica zilnică despre faptul că nevoia pentru un asemenea răspuns e foarte mare dar și că avem cunoștințele necesare pentru a-l formula. De foarte multe ori, aceasta întrebare apare având în minte dorința de a te elibera de asemenea trăiri, de a le depăși într-un fel sau altul, în orice caz, de a elimina efectul lor perturbator. Voi aborda subiectul dintr-o perspectivă diferită, și anume, cum putem transforma trăirile noastre în experiențe umane cu sens. Scopul este îmbogățirea vieții printr-o înțelegere psihanalitică a funcționării normale umane și a locului nostru în lume.
Voi aplica înțelegerea diferitelor niveluri de elaborare psihică tristeții.
Primul nivel este cel al impulsurilor disruptive, al trăirii brute fără elaborare mentală. Acesta se traduce prin modificările viscerale specifice tristeții, dintre care amintesc câteva: greutatea în diafragmă și plexul solar, răcirea extremităților corporale, coborârea umerilor, respirația scurtă, uneori greață, nod în gât, etc. Expresia verbală a unor asemenea stări apare adesea ca – ”ceva mă apasă în piept…nu-mi găsesc locul…n-am chef de nimic…îmi simt corpul moale.”
Din punctul de vedere al subiectului nostru, o asemenea descriere nu dă seamă că persoana ar știi că e tristă…ci doar că există o trăire care o marchează, se simte „sub” influența ei dar nu o poate numi direct. Este materia prima a afectului înainte de a exista psihic, dacă ne putem exprima așa, sau așa cum ziceam în trecut, există o trăire dar încă nu e a ta, nu se știe cine e proprietarul ei, deși impactul e resimțit direct.
Din acest prim nivel pot apărea acțiunile noastre impulsive, negândite.
Al doilea nivel de elaborare este unul în care aceste trăiri încep a fi reglate, modulate într-un anume fel, ca în exprimarea – „nu știu ce am…îmi vine să plâng din senin”. Deja într-o asemenea exprimare se arată tonalitatea emoției. Încă nu avem un nume clar pentru ce trăim și nici un proprietar denumit. Aș zice că în zona aceasta tristețea plutește în cameră dar încă nu e declarată. Este suportată fără retragere și nu există nici o acțiune impulsivă, ceea ce oferă posibilitatea unei elaborări mai mari, prin numirea ei.
Al treilea nivel de elaborare psihică dă nume și formă doar că ele nu sunt apropriate ci externalizate – „cred că tu m-ai făcut să mă simt așa” sau „cred că oamenii mă fac să mă simt așa”. Într-un fel, experiența tristeții nu este recunoscută ca având loc în interiorul persoanei ci doar fiind generată din exterior, ca un soi de efect al lumii asupra noastră, nu ca un fenomen psihic. Ca și nivel de elaborare presupune reprezentarea mentală a unei stări afective însă aceasta este rapid proiectată/atribuită în exterior. Deși proiecția este caracteristică unei funcționări primitive, totuși existența unei reprezentări este un pas înainte în elaborare.
Acest tip de formulare încă nu oferă opțiunea îmbogățirii interne deși reprezintă o coagulare a experienței. Opțiunea aceasta devine clară pe următorul nivel de elaborare și anume cel în care ne însușim dorințele și afectele, le recunoaștem ca fiind ale noastre și mai ales ca fiind subiective – „eu sunt cel care simte această tristețe”. Această formulare presupune deja capacitatea deplină de a conține tristețea care este astfel tolerată ca existență înăuntrul nostru.
În momentul în care pot spune că eu sunt cel care sunt trist, că sentimentul acesta este al meu, s-ar putea spune că afectul corporal inițial intră în casa lui, adică are un proprietar și o adresă, poate fi accesat și regăsit. S-ar zice că acum psihicul are o formă clară care a ieșit din amestecul interesant de senzații corporale amorfe. Nevoia de a „explica” că mă simt așa pentru că altcineva mi-a făcut ceva scade simțitor iar subiectivizarea este evidentă. Acest fapt permite accesul către nivelul următor de elaborare interna a unui afect, lucrul psihic propriu-zis, și anume introducerea acestei elaborări într-o serie de asociații de sensuri – acesta este un stadiu de abstractizare și reflecție superioare prin care experiențele mentale devin și mai profunde iar înțelegerile din ce în ce mai complexe.
Pe acest nivel exprimarea ar putea suna așa – „simt o tristețe cunoscută, o tristețe care pare că m-a însoțit dintotdeauna…o știu încă de când eram mic…apărea mereu când eram singur sau când tata se răstea la mine”. Iată, aici avem nu doar numirea clară a tristeții ci și conectarea ei cu alte experiențe trăite de-a lungul timpului, o tristețe care are o poveste în viața persoanei, care se poate exprima pe sine și prin asta devine parte a întregii rețele psihice, făcând legătura între ce s-a întâmplat și cine a fost persoana în trecut și cine este în prezent, și mai ales cum. Tristețea trăită are o semnificație.
Acest lucru este diferit de faptul de a avea un sens. Căutarea sensului în psihanaliză este o chestiune asupra căreia genialitatea lui Freud și-a pus amprenta iar aici lucrurile capătă densitatea lor adevărată. Pentru că sensul – următorul nivel – vorbește despre tendința sau intenția unei mișcări interne. Iată definiția sensului așa cum o vorbește chiar întemeietorul psihanalizei:
Este nevoie să stabilim încă o dată de bun acord ce anume dorim să înțelegem prin „sens” al unui proces psihic. Nimic altceva decât intenția căruia îi servește și poziția sa într-o serie psihică. În cazul celor mai multe dintre cercetările noastre putem înlocui „sens” prin „intenție” și „tendință”. (Opere esentiale, Freud)
Sensul psihic este despre locul și mișcarea afectului în povestea ta internă. Este o perspectivă structurală, nu narativă. Înțelegerea sensului unei experienței îți arată direcția în care psihicul tău te îndreaptă – de exemplu, tristețea vrea să te izoleze pentru a putea vedea pierderea suferită și felul în care pierderea este trăita de organismul tău în întregul lui. Impactul e atât de mare încât sensul te transformă chiar daca nu îi știi numele, altfel spus, sensul este ce face trăirea cu tine.
Poate că e utilă aici diferențierea mai clară între sens și semnificație:
- Semnificația este înțelegerea pe verticală: de unde vine, de ce, care e povestea. Ea este despre conținut, adică despre ce îți spui despre trăire.
- Sensul este înțelegerea pe orizontală: spre ce împinge trăirea, care e locul ei în seria psihică, adică în dinamica psihică. El este despre funcție și structură.
Ca și sens, formularea tristeții aduce în conștiință dorința și nevoia de apropiere, precum și vulnerabilitatea în fața pierderii.
Aș mai adăuga un ultim nivel de elaborare care se află „între” lumi…și anume nivelul relațional. Acesta ar răspunde întrebării – unde mă așază tristețea în structura poveștii mele împreună cu ceilalți? La acest nivel afectul nu mai este doar o stare cu un sens interior, ci devine un material de construcție în dinamica relațională. Astfel tristețea se poate așeza într-o serie de genul: „mă simt dat deoparte…sper să fiu văzut de celălalt – îmi pot arăta vulnerabilitatea”. În felul acesta se poate constitui sensul relațional al tristeții – el arată ce face afectul între mine și celălalt. În acest spațiu tristețea mea poate purta întrebarea – „mă vezi?”
Dintr-o altă perspectivă, sensul tristeții mele poate fi acela de loc de întâlnire al vulnerabilității noastre, care ar deschide posibilitatea reciprocității, al conexiunii dintre noi, un noi care are același ritm interior. Astfel, dacă la nivel psihic sensul tristeții are legătură cu procesarea pierderii, la nivel relațional sensul poate fi și deschiderea înspre conexiune, nu doar protecție. Paradoxal, pierderea unei legături poate fi o invitație la o legătură și mai adâncă.
Acestea sunt diferitele niveluri de elaborare internă a unei experiențe din prezent. Mi se pare că dacă urmărim gradația aceasta putem să evaluăm fără prea mari dificultăți unde ne situăm cu trăirea experiențelor de zi cu zi: suntem invadați de afect despre care nu putem spune nimic și resimțim doar corporal tot ce se întâmplă?; sau ne putem da seama că ni se întâmplă ceva nouă, că suntem într-o stare pe care deși nu o putem articula cu povestea noastră de viață, totuși ne aparține?; sau are și putem accesa un sens adânc al dinamicii noastre interne și relaționale vorbindu-ne nu doar despre felul în care interiorul nostru reacționează la stimuli și experiențe dar și despre felul în care ne găsim locul între și cu alți oameni?