[blockquote align=”none” author=”(M.Bakhtin citat in „Mentalizarea in practica psihoterapiei”, Allen, Fonagy si Bateman)”]„Cuvântul în limbaj este pe jumătate al altcuiva. Devine propriu doar când persoana care vorbește îl umple cu propria sa intenție, cu propriul accent, când își însușește cuvântul, adaptându-l la intenția sa semantică și expresivă…multe cuvinte rezistă cu încăpățânare, altele rămân străine, sună ciudat în gura celui care și le-a însușit și care acum le rostește… Limbajul nu este un mediu neutru care ajunge cu ușurință și fără obstacole în proprietatea privată a intențiilor vorbitorului; este plin – preaplin – de intențiile celorlalți. Exproprierea acestuia, obligarea de a se supune propriilor intenții și accente este un proces dificil și complicat.”[/blockquote]
Nu e surprinzator sa afli ca desi credeai ca ai la indemana multe, multe cuvinte, niciunul nu e al tau inainte de vreme…cum faci un cuvant sa fie al tau? Ar putea fi chiar si mai surprinzator sa afli ca folosesti cuvintele altuia, ca si cum ar fi ale tale, iar asta imi pare ca are ca rezultat faptul de a „face” un text verbal al altuia, fara sa stii…ca si cum ai fi pierdut intr-o lume care nu-ti apartine – lumea cuvintelor altuia – si singurul sprijin ar fi ignoranta.
De fapt, cred ca ceea ce m-a facut sa ma opresc un pic asupra paragrafului acesta este decalajul pe care il vad intre aceste randuri si usurinta cu care vorbim in general; daca ma gandesc la usurinta cu care vorbim despre suferinta, despre a fi bine, despre iubire ca si cum am sti foarte bine toate cuvintele, care ar fi ale noastre…ei bine, asta chiar ca ma sperie. Motivul sperieturii mele este ca suntem atat de priceputi in cuvinte, si totusi lumea asta parca arata altfel decat in felul in care e prinsa in cuvinte.
Si poate ca asta e…poate ca apare acest decalaj pentru ca am pierdut din vedere ca toate acele cuvinte frumoase pe care le folosim atunci cand ne incurajam sa avem putere si succes si sa fim fericiti, poate ca nu sunt ale noastre. Ele sunt bune si nu doar bune…ar putea fi chiar potrivite…dar ramane de vazut, caci aflam din citatul de mai sus – „obligarea de a se supune propiilor intenții și accente este un proces dificil și complicat.”
Si revin la intrebarea…cum obligam noi un cuvant sa se supuna intentiilor ce le avem? Probabil ca mare parte dintre noi avem intentii bune, nu chestionez asta acum. Si imi vin in minte cateva cuvinte ale aceluias Wilfred Bion, care ne spunea ca trebuie sa folosim cuvintele in felul nostru o perioada de timp, sa le folosim in diferite situatii sa vedem daca (noua) ni si se potrivesc, si apoi sa incercam sa le explicam celorlalti ce vrem sa spunem si sa urmarim daca continutul dinauntru poate fi transmis prin intermediul cuvantului pe care i-l propunem celuilalt. Asa, dupa un timp, vom avea un vocabular al nostru si, macar noi, vom sti ca folosim cuvinte potrivite, in masura in care ele pot fi potrivite, pentru ce avem de transmis.
Dar cel mai mult si mai mult din citatul ales imi place ideea ca limbajul nu e neutru…ci preaplin de intentiile celorlalti. Este penumbra de sensuri, incarcarea cuvantului atat de mult de sens incat nu mai lasa loc dezvoltarii ulterioare, suprasolicitarea lui si…intr-un fel…esecul folosirii acelui cuvant.
Uneori uitam ca intentiile noastre sunt vizibile in cuvintele pe care le folosim si felul in care le folosim…uneori incercam sa vorbim mult, mult de tot, in speranta ca intentiile vor fi acoperite…sau putin, putin de tot, cu aceeasi speranta. Ce bine ca intentiile se vad in dar si dincolo de cuvinte.
E ca atunci cand apare o noua expresie cunoscuta de toata lumea…si nu stiu de ce ni se pare ca o putem folosi pur si simplu. Expresia apartine celui care a creat-o…celui care ne-a transmis-o…si trebuie sa fim atenti daca nu cumva expresia cu pricina este inchisa in intentia creatorului, daca suporta noi si noi folosiri sau este un capat de linie.
Si…ca un laitmotiv…revin cu ideea…ca sa auzi cuvintele tale, cuvintele celuilalt, penumbra de sensuri…golul si plinul lor…e necesar sa stai in liniste si sa asculti! Asa ca…luati un loc si ascultati!