Unul dintre autorii psihanalitici contemporani care este apreciat pentru scriitura ce o face, și nu doar pentru scriitură, este Thomas Ogden. Este acest mod de apropiere de experiența internă, și felul în care își alege cuvintele, care mă atrage. Un fel de joc cu ideile, joc pe care am să-l fac și eu acum.
Într-unul din articolele scrise în ultimul timp – mă rog, de care știu eu – el face referire la uriașul concept de inconștient. Dar o face în stilul lui:
Conceptul de inconștient al lui Freud (1900, 1914) se află în centrul gândirii mele analitice, dar acum sunt perfect conștient că nu există o entitate precum inconștientul. Inconștientul nu există ca o a doua minte sau ca o parte a unei lumi interne divizată în părți conștiente și inconștiente. Inconștientul este o idee – doar o idee. Din perspectiva conștientizării faptului că nu există o entitate precum inconștientul, concep sensul ca fiind latent în conștiință (tot ceea ce suntem capabili să experimentăm: gândurile, sentimentele, senzațiile și experiența noastră ca subiect și obiect, eu și mine). În literatură, sensul nu se află sub cuvinte sau prin cuvinte, ci în cuvinte. De asemenea, sensul nu se află sub conștiință sau în spatele ei, ci în conștiință, în inferențele pe care le facem despre ea. „Există o altă lume, dar este în aceasta.”
Ideea aceasta a inexistenței inconștientului poate fi văzută ca surprinzătoare din partea unui psihanalist și simțit tensiunea creată în exprimare – inconștientul e în centrul gândirii mele, dar el este doar o idee. Dar, în fond, te-ai putea întreba ce-ar putea să se afle în centrul gândirii dacă nu o idee, căci ea se ocupă cu din astea.
El ne mai spune asta și într-o modalitate mai directă:
Conceptul de inconștient mi s-a părut și mi se pare indispensabil în gândirea mea despre ceea ce se întâmplă într-o ședință analitică și în viața mea de zi cu zi. Nu mi-aș putea face munca de analist fără el. Dar acum trebuie să-mi amintesc că inconștientul există doar în povestea creată de Freud și de gânditorii psihanalitici ulteriori. Nu există o „lume interioară” (interioară la ce?), nu există relații de obiect în interiorul ei, nu există elemente alfa, elemente beta, funcții alfa; nu există Id, Ego sau Superego, nu există instinct de viață și instinct de moarte și așa mai departe. Toate acestea sunt personaje, sunt forțe și organizatori în povestirile scrise de psihanaliști.
Ei, asta e chiar culmea…chiar nu există toate aceste concepte pe care le tot mestecăm zi de zi? Ele sunt doar idei, povești? Într-un colț de minte îmi imaginez un fel de petrecere a lumii atunci când am putea ajunge la concluzia, într-un fel în linie dreaptă, că dat fiind că psihanaliza ne spune povești, ea ar putea fi pusă pe un raft mai din spate al cunoașterii umane, o fantasmă care a durat și așa prea mult și care a avut efecte nefaste asupra umanității. De exemplu, era cât pe ce să ne demonstreze că noi nu suntem stăpânii propriului Eu, vă dați seama? Pffff, era cât pe-aci…
Dar Ogden nu se oprește și spune direct:
Această metaforă nu este o cartografiere a minții, deoarece nu există niciun „acolo” care să poată fi cartografiat. Nimic nu se poate întâmpla acolo, pentru că nu există acolo.
Experiența acestui text ar putea fi formulată așa: vă rog să închideți ochii și să vă imaginați că tot ce ați știut nu există, sau cel puțin nu în felul în care voi ați crezut până acum că există. Prima senzație ar putea fi un pic zguduitoare. Nu avem un acolo la care să facem referire atunci când nu știm de unde vine, ce înseamnă, încotro merge? Cum ne mai orientăm, căci dacă nu există un acolo sau dincolo, și aici devine problematic.
Dar tot Ogden ne liniștește:
Această lucrare nu este menită să convingă, ci să invite la un răspuns imaginativ.
Of, ce bine…challenge accepted!
De altfel, trebuie să mărturisesc că am citit acest articol acum câțiva ani, poate chiar atunci când a apărut, în 2024, și mi-a rămas în minte ca un pas plăcut și îndrăzneț făcut de Ogden. Rezonez cu mai multe din ideile lui. Dar în prezent am re-ajuns pe altă cale la acest articol…printr-o altă lectură, poate că cumva îngemănată din anumite puncte de vedere. Mă refer la lucrarea Gânduri fără gânditor a lui Mark Epstein. În capitolul despre Primul Adevăr Nobil autorul îl citează pe Buddha, cu referire la imaginea de sine, așa-zisul narcisism:
Orice îngrijorare cu privire la sine este zadarnică; egoul este asemenea unui miraj și toate necazurile care îl ating vor dispărea. Ele se vor nărui la fel ca un coșmar atunci când cel ce l-a visat se trezește.
Cel care s-a trezit s-a eliberat de frică; el a devenit un Buddha; el înțelege zădărnicia tuturor preocupărilor sale, ambițiilor sale și, totodată, a suferințelor sale.
Se întâmplă atât de firesc ca omul, când merge să se îmbăieze, să calce pe o bucată de frânghie udă și să își închipuie că ea este un șarpe. Groaza va pune stăpânire pe el și se va scutura din toți rărunchii de teamă, anticipând în propria lui minte toate grozăviile ce le-ar provoca mușcătura veninoasă a șarpelui. Ce ușurare va cunoaște acest om când va vedea că frânghia nu este un șarpe. Cauza fricii lui se află greșeala lui, ignoranța lui, în iluzia lui. Dacă adevărata natură a frânghiei este înțeleasă, liniștea se va instala din nou în mintea lui; se va simți eliberat; va fi bucuros și fericit.
Aceasta este starea de spirit a celui care a înțeles că nu există niciun sine, iar cauza tuturor necazurilor, grijilor și amăgirilor este un miraj, o umbră, un vis. (Epstein, p.75)
Aceeași idee puternică a iluziei create de minte, a unor povești pe care ni le-am spus suficient de mult încât am ajuns să credem că lor le corespunde niște realități întocmai. Imaginați-vă cum, în toiul unei perioade în care narcisismul este disecat în fel și chip – eforturi de altfel foarte valoroase de cunoaștere – am afla că ceea ce narcisistul valorizează atât de puternic nu pare a avea vreo existență. Dacă acel Eu nemaipomenit, care este atât de apărat și protejat, totuși este doar o idee, atunci ce mai rămâne? Cred totuși că răspunsul, cel puțin într-o primă fază nu e – nimic, cum ne vine să spunem. Eu cred că este a treia fază. EU cred, da?!
Răspunsul am să-l iau tot din formulările lui Ogden:
Nevoia de a fi văzut de o altă persoană este necesară pentru a dobândi sentimentul a cine este. Nu poți deveni cineva fără să fii văzut, începând cu experiența copilului de a se vedea pe sine reflectat în ceea ce mama vede în copil atunci când se uită la el (Winnicott 1967). Nevoia de a fi văzut nu este o dorință conștientă sau inconștientă, este o nevoie existențială. În lucrul cu doamna V, nu m-am angajat în primul rând să îi îmbunătățesc înțelegerea de sine, ci să o văd, să o recunosc și să o invit să se joace cu mine.
Mi se pare mie că cele două texte converg în privința a ceea ce am numit mai degrabă o nevoie specific umană: a avea sentimentul a cine suntem. Sau, altfel, spus, a avea sentimentul complet a faptului că suntem. Dacă nu începem să fim, evident, nu putem deveni, nu ne înscriem în trecerea tuturor lucrurilor.
Din punctul acesta al existenței noastre narcisismul îmi apare ca o construcție forțată a minții în fața lipsei de sentiment al propriei existenței. Anxietatea existențială uriașă care păzește întreg edificiul uman, păzește la fel de bine și construcția psihanalitică. Dacă acestea sunt doar idei de care ne ajutăm ca să putem înțelege ceva despre noi, ele totuși ne oferă și echilibrul în fața procesualității fără nume a vieții. Când ne rătăcim singuri, fără privirile celor care ne încheagă la început de viață, mintea noastră preia funcția existenței noastre și ne afișează ca fiind…într-un fel sau altul. Este ceea ce Winnicott numea sine fals – ne adaptăm în condițiile în care nu putem să-i determinăm pe ceilalți să ne recunoască existența de sine stătătoare. Începe să construim dinainte de a avea orice concept, iar mai apoi le vom folosi pe toate pentru a ne susține construcția inițială. În spate e lipsa, în față e anxietatea. Iar peste toate, se înalță întrebarea zdrobitoare – dar cine suntem noi? Și orice căutare serioasă știe cât de riscantă este această întrebare. La fel cum, orice reușită a răspunsului, știe că frânghia nu e șarpe.