(partea a doua)
Probabil că ați trăit de nenumărate ori fenomenul acesta interesant ca, atunci când mintea voastră este preocupată de un subiect, informațiile despre subiectul cu pricina să „vină” ca și cum ar fi chemate.Ei bine, așa mi se întâmplă și mie de multe ori și, după ce am scris articolul despre grija de interior, am găsit, ca din întâmplare, un alt pasaj care mă îndeamnă să continui scrisul acela.
Acolo, în prima partea a articolului despre grijă, ziceam că omenirea a stat și stă în fața celor mai importante teme ale vieții noastre și caută explicații și înțelegeri utile; ziceam așa acolo: „Creștinul vorbește despre Dumnezeu și diavol, kleinianul vorbește despre pulsiunea de viață și cea de moarte, alții vorbesc de iluziile generate de ignoranța noastră – ideea e că înainte să ne putem întreba, ele sunt deja în mintea noastră și apoi trebuie să facem ceva cu ele. Toate acestea sunt încercări pe care omenirea le-a articulat în a negocia cu neîmpăcatele realități interne.”
În scurt timp am recitit un text al Melaniei Klein și am întâlnit acest pasaj:
„Bebelușul care, datorită forței mecanismelor paranoide și schizoide și a impulsului invidiei, nu reușește să despartă și să țină la distanță iubirea și ura și, în consecință obiectul bun și cel rau, este expus la confuzia între ceea ce e bun și ceea ce e rău în alte contexte.”
Mi-a atras atenția pentru că tocmai gândul discernământului era cel pe care îl urmăream în articolul precedent. Și, odată cu „apariția” acestui citat, m-am simțit îndemnat să continui paralela dintre psihanaliză și literatura patristică, tocmai în spiritul ideii de mai sus: toate sunt încercări specifice de înțelegere a unor realități interne, cu care ne confruntam de cel puțin câteva mii de ani.
Aici ar fi vorba despre aspectele care afectează capacitatea de a face diferența între bine și rău. Pentru psihanaliză, din perspectiva kleiniană, această capacitate are de-a face, în esență, cu reușita negocierii urii, a cărei forță este foarte mare încă de la începutul vieții. Klein preia conceptul de pulsiune de moarte de la Freud – renumitul Thanatos – și asează în centrul ei ura distructivă, respectiv invidia. Tocmai pentru că acționează încă de la naștere, invidia este negociată cu mecanismele acelei perioade, și ele mecanisme foarte primitive. Dacă această negociere iese prost, atunci se întâmplă ce spunea ea în citatul ales – capacitatea de a discerne între ce e bun și ce e rău este afectată foarte tare și se va face simțită în mai multe contexte de viață și nu doar in relația cu mama.
Concluzionând, pentru Klein, discernământul ar avea de-a face cu rezultatul luptei dintre pulsiunile de viață și cele de moarte. Dacă ura și invidia, care sunt înrădăcinate în noi, sunt mai puternice, atunci această capacitate a noastră va avea de suferit, iar manifestarea plenară o numește ea confuzie.
Pentru Sfântul Nicodim, afectarea discernământului sună în felul următor:
„Pricina din care nu discernem drept toate aceste lucruri, despre care am vorbit, dar și multe altele, este faptul că nu cugetăm la profunzimea lor, ci le arătăm iubire sau ură pe dată numai pe temeiul cercetării și înfățișării exterioare; așa că iubirea sau ura față de ele o ia înainte, întunecându-ne mintea care nu mai poate să le judece cu discernământ, așa cum sunt ele cu adevărat. Dacă tu, frate, voiești ca rătăcirea aceasta să nu-și afle loc în mintea ta, ia bine aminte și, fie vezi cu ochii, fie contempli cu mintea vreun lucru, ține-ți, pe cât cu putință, voința în frâu și n-o lăsa să arate nici iubire, nici ură față de acel lucru, ci cercetează numai cu mintea. (Deci, mai înainte de toate, cugetă cu înțelepciune că, dacă acest lucru este dureros și potrivnic aplecării tale firești, vei fi împins de ură să-l detești. Dacă îți provoacă plăcere, vei fi îmboldit de dragostea față de el să-l dorești.)”
Peisajul despre care vorbește Sfântul este diferit, însă nu atât de diferit încât sa fie de neînțeles. El vorbește despre momentul în care omul este capabil să se observe și să își dea seama dacă obiectul asupra căruia își îndreaptă atenția îi provoacă o senzație de plăcere sau de durere. Oricare dintre acestea, se știe, va contamina mintea și chiar și percepția obiectului de studiat.
Ceea ce le este comun celor două perspective se referă la ciocnirea celor două curente afective majore – iubirea și ura. În psihanaliza kleiniană, dacă iubirea este mai puternică, respectiv copilul introiectează o figură bună în siguranță, atunci adultul ce va rezulta va avea capacitatea de a discerne între bine și rău. În scrierea Sf. Nicodim, dacă mintea se apleacă după una dintre senzațiile de plăcere sau durere (care sunt cumva echivalate cu iubirea și ura) atunci îi va fi foarte greu să mai perceapă corect.
Ceea ce diferă complet este etapa de vârstă la care se petrec aceste lucruri, precum și consecințele. În psihanaliza kleiniană aveam de-a face cu primele 6 luni din viața bebelușului. În literatura patristică avem de-a face cu un adult al cărui Eu observator este constituit. În psihanaliza kleiniană, interpretarea fermă și constantă a dinamicii urii și a mecanismelor schizo-paranoide este soluția. În lectura Sfântului, este o problemă de voință (și în cele din urmă de recunoaștere a propriei neputințe și apelul la divinitate). În psihanaliză, consecința acestor acțiuni este constituirea unui echilibru între forțele pulsionale, astfel încât accesul la creativitate și recunoștință să se poată manifesta. În literatura patristică, consecința este mintea care se înalță curată și limpede la cunoașterea adevărului despre propria funcționare înspre atacul asupra sau chiar eliminarea rădăcinii răului din suflet.
Astfel ajungem din nou la punctul comun care, de altfel, m-a și inspirat să scriu în felul asta: în ambele perspective lupta împotriva tendințelor distructive, rele, dinăuntrul nostru este obiectivul.
Căile sunt complet diferite și merg în direcții din ce în ce mai îndepărtate până la destinații care pot părea chiar incompatibile, care se resping reciproc: una este mental-psihică, cealaltă moral-spirituală. Dar realitățile din spatele acestor cuvinte sunt aceleași.