Există o întrebare care stă în inima fiecărei ședințe de terapie, rareori pusă cu voce tare: ce se întâmplă înăuntrul terapeutului în timp ce pacientul vorbește? Nu ce gândește terapeutul — ce simte. Paula Heimann a avut un răspuns clar. Și a schimbat psihanaliza pentru totdeauna.
Poate că e adevărat că atunci când ești tânăr nu te interesează istoria ci doar momentul prezent și că odată cu vârsta devine interesant să înțelegi seria unor evenimente, direcția lor — dincotro au venit ele și încotro au tendința să se ducă. Freud ar fi spus că asta înseamnă să găsești un sens al lor.
Și uite-așa am recitit un scurt articol al Paulei Heimann din 1950, surprinzător de clar și lămuritor… Senzația pe care am avut-o la finalul lui e ca aceea când citești o carte întreagă pentru ca în ultimele 2-3 pagini să afli tot esențialul. Mi-am zis — pfff, dacă vrei să ai un punct de plecare în înțelegerea a cum simte un terapeut, acest articol de numai câteva pagini e tot ce îți trebuie. Poate că e chiar mai mult decât un punct de plecare.
Sunt trei elemente care mi s-au părut esențiale în articolul ei: dezvoltarea evidentă a concepției freudiene despre ce simte terapeutul și ce face el cu asta; faptul că ce simte terapeutul este o parte esențială a ceea ce înseamnă lucrul terapeutului; și faptul că ce simte terapeutul este creația pacientului și chiar mai mult, este parte a personalității pacientului.
Este interesant de văzut faptul că adesea în literatura psihanalitică este folosit cuvântul „ruptură” pentru a descrie dezvoltările pe care diverși autori le-au făcut plecând de la Freud. Textul Paulei Heimann, pentru că e diferit față de ce spunea Freud, ar putea fi catalogat așa. Dar ea chiar și specifică faptul că l-a citit pe Freud altfel… și cred că e minunat felul în care a făcut-o.
Și e de bun-simț ca atunci când vorbești despre un subiect atât de important precum — ce simte terapeutul? — să pleci de la Freud. Istoria chiar e foarte interesantă căci la început Freud a văzut în contratransfer, termenul tehnic pentru ce simte terapeutul, o piedică. Acesta îl împiedica să înțeleagă clar povestea celuilalt. A fost o luptă consistentă pentru limpezimea minții terapeutului — luptă pe care și noi, toți cei de după Freud, am dus-o și o ducem zilnic. Căci din dificultatea lui cu propriile simțiri a rezultat o regulă vitală: fiecare terapeut trebuie să aibă propria analiză de formare. Adică propria lui terapie. Poate că asta ar fi prima condiție de îndeplinit — necesară dar nu suficientă — atunci când vorbim despre ce înseamnă un psihanallist sau un psihoterapeut de orientare psihanalitică.
Iată deci că Freud și-a dat seama că nu vede întotdeauna cu claritate în materialul pacienților și mai târziu a vorbit și despre petele oarbe ale terapeuților — acele locuri în care, datorită propriilor conflicte inconștiente, vizibilitatea este zero și chiar mai mult, riscul proiecției asupra pacientului crește riscant de mult. De unde și necesitatea propriei analize.
Articolul lui Heimann se simte însă ca o adiere plăcută. Și îmi pare, de asemenea, foarte diferit de efuziunile emoționale intense pe care le auzim uneori în prezentările de caz din prezent.
Aceasta ar fi punctul dincolo de care în psihanaliză nu a mai fost cale de întoarcere — contratransferul este un instrument și poate fi folosit în lucrul terapeutic. Mi se pare delicios cum zice Heimann despre analiză/terapie cu o simplitate zdrobitoare: „Nu s-a subliniat suficient că este o relație între două persoane. Ceea ce distinge această relație de altele nu este prezența sentimentelor la unul dintre parteneri, pacientul, și absența lor la celălalt, analistul, ci mai presus de toate nuanța sentimentelor trăite și utilizarea acestora, acești factori fiind interdependenți.”
Și da, nu e nicio îndoială, sper că pentru nimeni, că a putea trăi conștient emoții și sentimente — în scop terapeutic — este necesar acel antrenament personal cu propriul inconștient. Căci dacă nu ai acest antrenament, e sigur că petele oarbe din propriul psihic vor fi semnificative (desigur, fiind inconștient de ele nu vei ști asta), iar capacitatea de a face uz de propriile emoții va fi slab dezvoltată.
Dezvoltarea pe care mi se pare că o aduce Heimann este alta însă. Ea vorbește despre capacitatea de a identifica și a folosi aceste emoții — dar nu direct, nu într-o auto-dezvăluire așa cum o vor propune relaționalii mai târziu. Dacă e conștientizare, dar nu e recunoaștere deschisă, atunci e locuire a trăirii până când terapeutul înțelege ce se întâmplă în relația terapeutică. Terapeutul trebuie să stea în propriile emoții până când înțelesul se decantează — și interpretarea pe care o va formula va avea limpezime și, alegând momentul potrivit, impact. Aceasta este tehnica analitică.
Ea se bazează pe o ipoteză de bază, pe care autoarea o amintește, și a cărei importanță și adâncime încă zguduie și cred că încă nu și-a consumat întreaga forță — dimpotrivă, pare că este doar o deschidere: inconștientul analistului îl înțelege pe cel al pacientului. Această ipoteză a comunicării de la inconștient la inconștient cred că schimbă totul dacă e luată la modul cel mai serios… ca și existența lui Dumnezeu. Ele sunt ipoteze de mare impact.
Cealaltă ipoteză a autoarei care îmi pare că decurge natural din prima este și mai și: ce simte terapeutul este creația pacientului și face parte din personalitatea acestuia. Eu o citesc așa: terapeutul trebuie să aibă o flexibilitate suficient de mare încât să poată să se lase locuit, pentru o vreme, de un conținut interior care nu este al lui.
Acest conținut este dublu fațetat: pe de o parte este trăit ca fiind propriu, iar pe de altă parte este o creație a interacțiunii cu pacientul, a relației, deci îi aparține într-o anumită măsură acestuia. Astfel capacitatea de a penetra și a fi penetrat este esențială pentru procesul terapeutic. Dacă permeabilitatea psihică nu permite o asemenea locuire, trăirea procesului terapeutic de către terapeut îmbracă alte forme — probabil abrazive, poroase — și poate conduce cu ușurință la un proces terapeutic fals, după modelul sinelui fals.
În planul clinicii uneori terapeutul se simte mai trist sau într-o nevoie acută de a vorbi sau speriat. Sunt ședințe în timpul cărora emoțiile sunt foarte intense, de exemplu mi s-a întâmplat ca, după perioada pandemică, să trebuiască să țin înăuntru temeri de moarte și anxietăți variate până să le găsesc sau poate mai corect spus, să-și găsească locul în istoria trăită a pacientului. Este nevoie de timp în care emoții inițial abia simțite să capete o formă în interiorul terapeutului – uneori e un vid dureros, alteori o privire doritoare.
Freud a început prin a observa faptul că uneori pacientul se raporta la persoana lui ca și cum ar fi fost o persoană semnificativă din trecutul pacientului. La această mișcare surprinzătoare, a descoperit și că propriile reacții puteau fi perturbatoare la adresa relației și procesului. Inițial părea un pericol foarte mare — dar, peste ani, Heimann ne-a amintit că asta e o relație în care emoțiile circulă și că, cu o observație atentă și un control onest, ele pot fi folosite terapeutic și întru adâncirea relației.
Acesta a fost un pas făcut în anii ’50. De atunci s-au spus lucruri surprinzător de elegante — și totuși mă întorc mereu aici, la aceste câteva pagini, la această certitudine liniștită: că ce simte terapeutul nu e zgomot de filtrat, ci semnal de citit. Că ce se mișcă înăuntrul celui care ascultă este deja, într-un fel, vocea celui care vorbește.