[blockquote align=”none” author=”N.Steinhardt”]„Hristos, boier, iartă totul. A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnului. Și cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl știe doar cine e și de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei și decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numește înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezența primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului.
……………
Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulți oameni superiori, și acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acru. Stoicul e demn, surâsul lui totuși crispat, amarnic și plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără îndoială) îmbufnare.
Creștinismul nu-i nici acru, nici temător în fața vieții. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu și mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar și măreț.
Dar să nu se creadă cumva că prin creștinism este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluții, investiția care asigură dobânda cea mai ridicată.
”[/blockquote]
Mă gândeam că poate n-ar trebui să îndrăznesc sa scriu despre chestiuni de credință…bine, nici nu vreau sa o fac; dar citindu-l pe Steinhardt, m-am simțit îmbiat sa pun câteva rânduri pe hârtie…
Mi-a plăcut ideea stăpânirii de sine in fata primejdiei…mi-a sunat cunoscut din unele texte psihanalitice (așa cum le-am citit eu) in care se vorbește despre faptul ca in vârtejul trairilor și gândurilor celuilalt, analistul trebuie sa fie rezident in mai multe spații – unul in care se lasă in vârtej și confuzie dar îndrăznește sa deschidă ochii chiar in mijlocul lor, îndrăznește sa privească furtuna in ochi; un altul, in care ancorat fiind in propria minte, știe ca furtuna trece, lăsând in urma nu doar deranj ci poate chiar oportunități…dar asta, vai, nu se poate decât dacă apare transfigurarea, mutarea pe un alt plan, vederea in cuvânt, trăire, act a altceva, a unei ordini si logici care dau consistenta, care aseaza obiectele interne intr-un mod coerent si liniștitor.
Înțelegeți…asta e un rafinament al minții, e un ceva temerar si măreț, pus in slujba binelui si sănătății proprii dar si a celuilalt. Nu, nu zic ca analistul e un fel de Hristos; zic doar ca noroc ca avem exemple. El nu poate ierta pentru ca nu asta e meseria lui. Dar poate, dincolo de infinitele furtuni terapeutice sa zica un fel de “prietene”, adică sa dăruiască perspectiva ce rezulta din cunoașterea naturii umane – el a rezistat atacurilor și cutremurelor, iar ceea ce întoarce nu e răzbunare, privire piezișă, resentiment; e o binețe profund umană.