[blockquote align=”none” author=”CG Jung”]„Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu e vizibilă, ea isi are sălașul in rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește – o apariție efemera. Dacă ne gândim la devenire și dispariția infinită a vieții și a culturilor, mi se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub eterna schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.”[/blockquote]
Imaginea pe care Jung ne-o ofera chiar in Prologul autobiografiei sale este atat de frumoasa, incat parca nici nu justifica o incercare a intelegerii. Si totusi… pentru ca suntem oameni….si pentru ca folosim cuvinte…si pentru ca asta e important pentru noi…
Pentru mine, frumusetea consta in sentimentul de stranietate pe care il simti atunci cand te gandesti ca, pe de o parte, floarea este cea care dispare in eterna schimbare, pe de alta parte, paragraful iti lasa mintea buna si lina. Suntem atat de legati de flori si culori…atat de atasati. Si totusi, floarea dispare si odata cu ea…noi ca flori, culoarea din obraji……
Ce conexiune puternic stranie…inca odata cuvantul asta…intre flori si desertaciune…intre eternitate si schimbare…eterna schimbare…
Alaturi de cuvintele lui Jung, vorbesc asa…in termeni de desertaciune absoluta a lumii vizibile…a lumii fenomenale, nu pentru ca ea nu si-ar avea valoarea si sensul ei…ci tocmai pentru a aduce in discutie valoarea si sensul. Jung ne spune in acel Prolog – merita citit si recitit si putin a fost sa nu-l citez pe tot aici – ca experienta lui interna e cea care i-a oferit consistenta, nu fenomenele exterioare, nu pur si simplu persoanele pe care le-a intalnit…ci persoanele cu care s-a intalnit, si mai ales, persoanele care l-au determinat sa se intalneasca pe sine insusi. A scris asta la 83 de ani….
Intr-o vara am iesit la suprafata si-am inflorit…oamenii s-au bucurat de culorile si parfumul meu…intr-o toamna am sa ma ofilesc si-am sa mor…
“Nu exista nici intelepciune, nici perfectiune suprema,
Nu exista Bodhisattva si nu exista nici gandul iluminarii.
Daca nu se tulbura si nu simte nicio urma de frica atunci cand afla asta,
Un Bodhisattva urmeaza intelepciunea celui Bine-Plecat.” (Prajnaparamita Sutra)
….sau cum zicea cântecul acela: “Dacă vrei cu tine lumina s-o împart/ Lasă-ma sa ard”.
Da, rizomul dainuie!