“Singura tacere pe care utopia comunicarii o cunoaste este pana, defectiunea masinii, oprirea transmisiunii. E mai curand o incetare a tehnicitatii decat emergenta unei interioritati” (Le Breton)
“Probabil ca oamenii se tem de ideea cauzalității atât de mult fiindcă sunt chinuiți de frica absurda ca o înțelegere completa a cauzelor fenomenelor lumii ar putea deconspira caracterul iluzoriu al voinței libere a omului. In realitate, bineînțeles ca faptul ca eu sunt cel care vrea poate fi pus la îndoială tot atât de puțin ca si întreaga mea existenta. O înțelegere mai profunda a înlănțuirilor cauzale fiziologice ale propriilor acțiuni nu poate schimba nimic din faptul ca vrem, însă ea poate determina o modificare a ceea ce vrem” (K. Lorenz)
“…orice mișcare instinctuala adevărată căreia i se sustrage posibilitatea de desfășurare are însușirea de a neliniști animalul ca întreg si de a-l determina sa caute stimuli declanșatori.” (K. Lorenz)
„Ceea ce nu cuprindeti va lipseste chiar cu totul.
Ce-n calcule nu intra nu-i adevarat.
Ce voi nu cantariti e fara greutate.
Moneda, pe care voi n-o bateti, n-are pret.” (Goethe)
“…transformarea tendințelor repetitive, lipsite de voința de a schimba, in amintiri” (Ferenczi)
„…man is led by his ideals but pushed by his ambitions” (Kohut)
Cura psihanalitica se ghidează după reguli tehnice si etice care decurg din teoria funcționării aparatului psihic, teoria dezvoltării afective, teoria psihogenezei tulburărilor psihice si teoria traumei. Aceste reguli sunt:
Ca orice alta activitate si psihoterapia psihanalitica se desfășoară într-un anumit fel, într-un anumit loc, după anumite reguli. Acestea sunt strânse in conceptul de cadru terapeutic iar responsabilitatea pentru cadru ii revine terapeutului. As dori sa aduc in discuție o altfel de modalitate de a vorbi despre cadrul terapeutic punând accentul pe raportarea pacientului la acest cadru.
Ceea ce urmeaza poate fi interpretat ca avand un caracter defensiv desi eu prefer sa pun accentul pe cel asociativ. Textul rezulta din lectura catorva randuri din Seminariile braziliene bioniene – mai précis primul capitol. E ca si cum as incerca sa mai salvez ceva din ce-as putea face sau stii avand constiinta faptului ca nu voi reusi, de unde si titlul ales. Ma voi tine totusi destul de aproape de text incercand o aranjare proprie.
Relatia dintre budism si psihoterapie (mai specific chiar psihanaliza) este deja o tema destul de intalnita in literatura de specialitate. Fiind doua lecturi care imi acapareaza timpul in mod evident am incercat sa inteleg de unde ideea ca cele doua ar avea un teren comun sau mai simplu spus, de ce apar cele doua domenii de reflectie si practica impreuna. Daca budismul contine o complicata psihologie a starilor psihice, de la cele mai simple la cele mai complicate, poate ca de fapt, corespondentul occidental pe acest segment ar fi psihoterapia si nu filosofia sau religia, intrucat niciuna dintre cele doua nu au dezvoltat sisteme mai profunde de intelegere emotional-psihica.