Ce se întâmplă când miza devine prea reală
Mi-au trebuit mai multe lecturi ale lui Winnicott ca să pricep ceva din ce vrea el să spună prin cuvântul „joacă”. Faptul că pentru el era esențial apare în lucrările lui sub forma: dacă un terapeut nu se poate juca, ei bine, nu și-a ales meseria potrivită pentru el.
El leagă acest spațiu -căci joaca pare a fi un spațiu anume – de libertatea de a crea, adică libertatea de a fi exact așa cum ești. Acest lucru se dovedește, după cum știm cu toții, destul de dificil pentru noi, oamenii, deși ni-l dorim cu atâta ardoare.
Dar nu despre Winnicott aș vrea să vorbesc azi, ci despre o altă întâlnire: cea cu ideile neuropsihanalistului Mark Solms despre joacă. Joaca, la el, de asemenea, nu este un simplu joc, ci chiar un afect bazal sau o emoție instinctivă, una dintre cele șapte pe care se fundamentează toate celelalte.
Pentru Solms este clar — „avem nevoie să ne jucăm”. Rezonanța cu celălalt psihanalist este puternică, și asta pentru că sunt enumerate trei funcții ale jocului care mi s-au părut atât de interesante:
- Identificarea limitelor celor care se joacă.
În joacă testezi până unde te poți întinde, până unde ești corect cu celălalt. De îndată ce ai atins limita acestuia, celălalt va deveni agresiv sau se va retrage. Iar această căutare și găsire a limitelor are de-a face cu formarea unui grup social stabil în timp. Dacă ne uităm la grupurile din țara noastră, vedem un peisaj dezolant din această perspectivă. Regula 60–40 a reciprocității mi s-a părut extraordinară și ea are legătură cu echilibrul relațional sau, pe versantul opus, cu dominarea. Plăcerea care face jocul să continue și să se dezvolte respectă aceste procente: cel care conduce, conduce 60% din timp, iar în rest împarte conducerea cu ceilalți participanți la joc — adică fiecare trebuie să se bucure de propria capacitate de conducere. Cifrele nu sunt à la Winnicott, dar spun ceva foarte important despre cei care nu pot accepta această „împărțire”, cei care vor tot timpul la conducere.
- Stabilirea ierarhiei sociale.
Aici este simplu de observat dinamica în care sunt implicate puterea și statutul. Ne „luăm la harță” într-un fel sau altul și, astfel, stabilim ordinea.
- Dezvoltarea empatiei.
În al treilea rând, ne spune Solms, joaca are de-a face cu dezvoltarea empatiei, a capacității de a identifica și a ține cont de sentimentele celorlalți. Ca să te joci trebuie să te bucuri, iar ca să te bucuri trebuie să-ți fie respectate sentimentele — e atât de simplu. Dacă asta se întâmplă, configurațiile sociale care rezultă sunt susținute de evoluție.
Da, știu că Winnicott nu a vorbit în felul acesta despre joacă. Și nici nu trebuia. Însă faptul că joaca este văzută ca ceva esențial pentru dezvoltarea noastră psihică — sau, cum ar fi spus Winnicott, pentru însăși existența noastră ca ființe psihice — din puncte de vedere diferite, cred că ne poate pune un pic pe gânduri. Solms nu vorbește doar despre o joacă oarecare, ci despre ceva înscris în neuropsihologia umană prin evoluție. Nu este o alegere pe care o facem sau nu…este un fapt al alcătuirii noastre neuropsihice de care cred că e bine să ținem seama.
De altfel, în cartea sa — Izvorul ascuns — există un pasaj în care arată cum, atunci când acest afect nu este lăsat să-și atingă potențialul, celelalte afecte sunt activate, iar secvența este denaturată. Utilitatea pentru clinicieni mi se pare atât de mare, încât prefer să aduc tot citatul aici:
„Episoadele de joacă încetează abrupt atunci când își pierd calitatea de «ca și cum». Dacă îți încui surioara undeva și arunci cheia, atunci nu numai că ai încălcat regula 60–40, și nici nu mai este vorba de jocul de-a hoții și vardiștii, ci de faptul că îți ții sora captivă. Cu alte cuvinte, acum comportamentul vostru reciproc este guvernat de FRICĂ sau de FURIE, și nu de JOACĂ. Aceeași afirmație este valabilă și în cazul celorlalte jocuri enumerate mai sus. De-a doctorul și pacientul este un joc până ce se transformă într-un act sexual real, apoi este guvernat de DORINȚĂ SEXUALĂ.”
Ce mi se pare deosebit de valoros în acest pasaj este că cuvintele scrise cu majuscule sunt afectele bazale, cele încriptate în creierul nostru. Trecerea de la una la alta nu este atât de dificilă pe cât ne imaginăm. Dacă în joacă ești, așa cum spunea Winnicott, liber de a fi tu însuți, neuropsihanaliza lui Solms ne dă și ea de gândit cât de ușor putem pierde această libertate. Atunci când miza devine prea reală și „ca și cum”-ul dispare, nu mai suntem noi înșine, ci suntem preluați de afecte precum furia sau dorința. Atunci joaca se transformă în altceva și, odată cu ea, pierdem ceva esențial: capacitatea de a rămâne în relație fără a fi invadați sau a invada. Iar recâștigarea acestui spațiu nu este deloc simplă.