“Asta e ceea ce vreau, parțial, să spun prin liniștea pătrunzătoare. Dacă poți obține acea tăcere, atunci devine mai posibil să auzi lucruri pe care altfel nu le poți auzi. În felul acesta, cineva începe să fie capabil sa strângă dovezi: anumite fapte, impresii încep să pătrundă.”
Este mai degrabă ca situația pe care o descrie Freud atunci când vorbește despre Charcot – pe care, evident, l-a admirat foarte mult – Charcot care afirma: „Continuați să căutați până când credeți că vedeți un tipar care iese la iveală”.
Oamenii care au o pregătire medicală sunt obisnuiti cu acest lucru, e ca atunci cand privesc o radiografie. Dacă esti familiarizat cu razele X, începi să observi o umbră cu care nu esti familiarizat. Dacă poți suporta efortul, continua să te uiti la ceea ce nu înțelegi și la ceea ce nu e familiar.
Din păcate, cei mai mulți dintre noi învață rapid la școală și în alte locuri să umple acel gol, deoarece este atât de neplăcut. Ca urmare, devine foarte dificil să realizam o tăcere din cauza zgomotului tuturor informațiilor culese în cursul vieții.
E atât de mult zgomot care se petrece în propria minte, că este greu de observat vreun element nou. Tindem să încercăm să simplificăm situația, gândindu-ne la asta in termenii unui corp si a unei minți, aceste diviziuni artificiale; producem aceste casete in care vom așeza idei variate si le vom compartimentaliza – medici si chirurgi, si in cele din urma psihiatri si psihanaliști. Dacă ne aflăm în această ultimă casetă, care se preocupa cu ceea ce presupunem că este mintea umana, ce ascultăm? Care este contra- partida? Există ceva care sa ne ghideze în disciplina deja existentă?” (Bion – Tacerea patrunzatoare)
In spatele acestor cuvinte se afla intrebarea – cum putem cunoaste altceva decat ceea ce deja stim/credem? Cum putem ajunge chiar sa il cunoastem pe un celelalt care apeleaza la noi tocmai cu asteptarea de a-i intelege/cunoaste situatia lui de viata. Zgomotul din mintea noastra nu se si nu ne lasa. Astfel, printre cuvintele pe care le auzim in mintea noastra, din cand in cand, se afla cuvinte care vin de la celelalt, cuvinte care pot alcatui un altfel de puzzle, cel al mintii celuilalt. Dar iata, pentru a putea alcatui acel puzzle, care nu e al tau, trebuie sa suporti tacerea, sa creezi linistea generativa. A nu spune nimic nu inseamna, prin definitie, ca un nou sens va aparea. Uneori inseamna doar a nu spune nimic…nimic mai mult.
“Rațiunea umană are soarta deosebita intr-unul dintre genurile cunoașterii ei: ca ea este copleșită de întrebări, pe care nu le poate evita, căci ele ii sunt impuse de natura rațiunii înseși, la care de asemenea ea nu poate raspunde, pentru ca depășesc întreaga facultate a rațiunii umane”. (Kant – Critica rațiunii pure)
Ah, si da…stand in liniște, doare. Cum poți suporta ceva ce doare si nu poți atinge cu mana, ochii, urechile, pielea? Cum poți lasă durerea sa te doară cat vrea ea, in timp ce tu asculți in liniște? Poate totuși, nu trebuie sa faci asta dintr-o data…poate înainte de liniște e zgomotul cel mare, e strigatul…apoi, ca intr-un flux-reflux mintea se liniștește un pic, înainte de a re-deveni zgomotanda de ceea ce stie, crede, vede, miroase, aude.
“Exista ceva care sa ne ghideze…?” – Da, exista…doar ca nu stiu a vorbi despre asta…asa ca – “Continuați să căutați până când credeți că vedeți un tipar care iese la iveală”.