În ciuda unei cantități din ce în ce mai mari de informații din domeniul sănătății mintale, diferențierile clare între specializările din acest domeniu nu sunt de găsit prea ușor. Termeni din ce în ce mai uzuali, precum psiholog sau psihoterapeut, chiar psihanalist, dar și cel de psihiatru sunt utilizați adesea ca fiind sinonimi sau, în orice caz, ca nefiind înțeleși foarte bine. Iată de ce am considerat necesar să așezăm în pagină specificitatea fiecărui asemenea termen.
Ca orice teorie, teoria atasamentului este un instrument. Ma intrebam la un moment dat de ce a fost nevoie de ea si, daca tot a aparut, ce daruri are pentru noi. Ca Bowlby nu era prea multumit cu exagerat fantasmatica Klein, care se intamplasa-i fi fost si analista, si ca a cercetat directia opusa…a concretului realitatilor si asa am putea primi raspunsul la “ de ce?”…nu ma multumeste. Cum nu ma multumeste nici raspunsul primit in repetate randuri cu privire la succesul teoriei atasamentului – formularile clare si simple, dublate de cercetarile concrete. Si cum sunt interesat de ceva timp de aceasta teorie am sa fac o incercare in randurile care urmeaza de a-I folosi darurile, pentru ca eu cred ca are ceva sa ne ofere si tocmai acest “ceva” e cel care a propulsat-o. Asa ca am sa las putin mai libere gândurile sa se aștearnă aici…
Adesea ajung in cabinet jumătățile dintr-un cuplu…spun…m-a trimis sa mă fac bine…eu am o problema in relația cu partenerul meu si am venit sa mă ajutați…el/ea mi-a zis ca am o problema si eu vreau sa o rezolv. La prima vedere este un efort de acceptat, un efort pentru ca relația sa funcționeze in condițiile in care “defecțiunea” pare ca a fost identificata si reparația asumata. Dar cel mai adesea aici se ascunde o alta mica “defecțiune” care adesea subminează eforturile…
“Singura tacere pe care utopia comunicarii o cunoaste este pana, defectiunea masinii, oprirea transmisiunii. E mai curand o incetare a tehnicitatii decat emergenta unei interioritati” (Le Breton)
„Ceea ce nu cuprindeti va lipseste chiar cu totul.
Ce-n calcule nu intra nu-i adevarat.
Ce voi nu cantariti e fara greutate.
Moneda, pe care voi n-o bateti, n-are pret.” (Goethe)
„…man is led by his ideals but pushed by his ambitions” (Kohut)
Ca orice alta activitate si psihoterapia psihanalitica se desfășoară într-un anumit fel, într-un anumit loc, după anumite reguli. Acestea sunt strânse in conceptul de cadru terapeutic iar responsabilitatea pentru cadru ii revine terapeutului. As dori sa aduc in discuție o altfel de modalitate de a vorbi despre cadrul terapeutic punând accentul pe raportarea pacientului la acest cadru.
Ceea ce urmeaza poate fi interpretat ca avand un caracter defensiv desi eu prefer sa pun accentul pe cel asociativ. Textul rezulta din lectura catorva randuri din Seminariile braziliene bioniene – mai précis primul capitol. E ca si cum as incerca sa mai salvez ceva din ce-as putea face sau stii avand constiinta faptului ca nu voi reusi, de unde si titlul ales. Ma voi tine totusi destul de aproape de text incercand o aranjare proprie.
Relatia dintre budism si psihoterapie (mai specific chiar psihanaliza) este deja o tema destul de intalnita in literatura de specialitate. Fiind doua lecturi care imi acapareaza timpul in mod evident am incercat sa inteleg de unde ideea ca cele doua ar avea un teren comun sau mai simplu spus, de ce apar cele doua domenii de reflectie si practica impreuna. Daca budismul contine o complicata psihologie a starilor psihice, de la cele mai simple la cele mai complicate, poate ca de fapt, corespondentul occidental pe acest segment ar fi psihoterapia si nu filosofia sau religia, intrucat niciuna dintre cele doua nu au dezvoltat sisteme mai profunde de intelegere emotional-psihica.