psihoterapie

O discutie despre ura mi se pare foarte importanta in conditiile in care traim astazi in/prin/din atat de multe perspective. Si ma refer acum, pe de o parte la numeroasele conflicte active de-a lungul si de-a latul lumii, conflicte ce sunt expresia prin excelenta a urii impotriva naturii umane. Iar pe de alta parte, am in vedere faptul ca o discutie despre ura poate se ne arunce in fata (voiam sa zic in albul ochilor) o provocare majora, si anume aceea de a ne privi propria ura, de a ne (re)descoperi privirii vulnerabilitatile ascunse din noi.

Daca ne-am propune sa invatam sa pictam, am alege probabil sa mergem la un curs de pictura unde ne-am astepta ca cineva, un profesor poate, sa ne ofere o serie de informatii si de tehnici, dar mai ales ne-ar oferi spatiul si toate elementele necesare ca sa ne atingem scopul pentru care ne aflam acolo. Astfel ca atunci cand in mintea noastra se contureaza dorinta de a invata sa pictam, ne putem imagina macar aproximativ continutul parcursului nostru. Nu la fel stau lucrurile daca am dori sa urmam o psihoterapie psihanalitica. Mai mult ca sigur ca am auzit cate ceva despre acest tip de psihoterapie, insa probabil nu informatii de la profesionisti. De aceea, in randurile care urmeaza, vom puncta pe scurt cateva din elementele de baza ale gandirii psihodinamice.

În literatura de specialitate, bulimia nervoasă nu este văzută neapărat ca o boală cât ca un “obicei sau model de comportament înrădăcinat într-o personalitate” (Gabbard, p.347). Pacienţii cu această tulburare au o greutate relativ normală, ceea ce ii diferenţiază de cei anorexici, şi prezintă câteva caracteristici în funcţie de existenţa cărora va fi luat în considerare diagnosticul de bulimie nervoasă.  

Faptul că în interiorul sentimentului de iubire se află și trăirea sentimentului de siguranță, este privit ca de la sine înțeles. Și, drept vorbind, este relativ ușor să găsim conexiunea acestora în istoria dezvoltării psihice.

Psihanalitic vorbind, mama care ne-a îngrijit la începutul vieții noastre, și care ne-a satisfăcut nevoile de autoconservare, ne-a asigurat în mod fundamental existența. Acestei ingrijiri, copilul – mai precis bebelușul, îi răspunde prin ceea ce am putea traduce ca fiind iubire. Astfel, încă de la începutul manifestărilor afective, iubirea și siguranța sunt interconectate, cel puțin în mintea celui în care apar, prin experimentarea simultană dar și prin generarea lor de către aceeași persoană.