Ca orice om care l-a citit vreodata pe Freud si s-a simtit vrajit de scrierile lui, dupa ani si ani de experienta si lecturi, m-am reintors la unul din numeroasele lui volume. “Intamplator” am deschis volumul despre scrierile lui tehnice si am reinceput lectura freudiana, gustand chiar din primul paragraf atmosfera specifica scrierilor de inceput de psihanaliza. Intr-unul dintre articolele cartii – Metoda psihanalitica a lui Freud – scris pe la 1904, apare o idee care mie mi s-a parut fermecatoare din mai multe puncte de vedere si am sa o redau aici, impreuna cu o discutie pe care am avut-o cu Freud in mintea mea!
Valentin Miu
O discutie despre ura mi se pare foarte importanta in conditiile in care traim astazi in/prin/din atat de multe perspective. Si ma refer acum, pe de o parte la numeroasele conflicte active de-a lungul si de-a latul lumii, conflicte ce sunt expresia prin excelenta a urii impotriva naturii umane. Iar pe de alta parte, am in vedere faptul ca o discutie despre ura poate se ne arunce in fata (voiam sa zic in albul ochilor) o provocare majora, si anume aceea de a ne privi propria ura, de a ne (re)descoperi privirii vulnerabilitatile ascunse din noi.
Daca ne-am propune sa invatam sa pictam, am alege probabil sa mergem la un curs de pictura unde ne-am astepta ca cineva, un profesor poate, sa ne ofere o serie de informatii si de tehnici, dar mai ales ne-ar oferi spatiul si toate elementele necesare ca sa ne atingem scopul pentru care ne aflam acolo. Astfel ca atunci cand in mintea noastra se contureaza dorinta de a invata sa pictam, ne putem imagina macar aproximativ continutul parcursului nostru. Nu la fel stau lucrurile daca am dori sa urmam o psihoterapie psihanalitica. Mai mult ca sigur ca am auzit cate ceva despre acest tip de psihoterapie, insa probabil nu informatii de la profesionisti. De aceea, in randurile care urmeaza, vom puncta pe scurt cateva din elementele de baza ale gandirii psihodinamice.
Legaturi relationale: Cum apare si cum se pastreaza atasamentul dintre parinte si copil
Psihoterapia este un demers in care clientul ii vorbeste psihoterapeutului, verbal sau nonverbal, despre dificultatile, inhibitiile, conflictele pe care le are iar psihoterapeutul incearca prin pregatirea, experienta, subiectivitatea lui sa prinda sensul, intelesul, cheia de desfacere a situatiei problematice. Acest demers presupune o suma foarte mare de informatii, mai ales in conditiile in care psihoterapia psihanalitica este una de mai lunga durata.
Adesea, în psihoterapie, întâlnim o situație interesantă – adulți independenți din multe și importante puncte de vedere, descoperă într-o zi că educația primită de la părinții lor i-a marcat în mod semnificativ și că nu le vine deloc ușor să negocieze cu “bagajul” pe care l-au primit în primii ani de viață. Și asta nu presupune neapărat ca acel “bagaj” este unul negativ, însă felul în care se petrece viața presupune o ajustare relativ continuă la realități interne și externe în perpetuă schimbare. Iar în rândurile următoare vom vorbi puțin despre modalitatea prin care educația își dezvoltă forța și limitarea asupra destinului copilului și, mai târziu, al adultului.
[blockquote align=”none” author=”Imany”]““…the door is shut/ But so is your mind.”[/blockquote]
După ploaie vine vremea buna, se zice. Bine, cred ca asta da cumva seama de felul in care ne raportam la viață in general, mai ales ca mai niciodată nu auzim ca după vremea buna va veni ploaia, ca si cum ploaia e ceva ce ne cam încurca planurile de viată si nu vrem sa știm neapărat ceea ce se dovedește a fi evident in cele din urma. Am rămas întotdeauna reflexiv in privința acestui fapt: cum se face ca in educația noastră nu intra antrenamentul pentru viata adevarata, acea viata in care binele si raul se împletesc zi de zi!? Acea viata in care Dumnezeu si diavolul exista si, intr-o forma sau alta, ne influențează cursul vietii noastre, uneori chiar ne fixează destine? Si imi aduc aminte cum îmi spunea cineva demult ca nu crede in Dumnezeu insa i se pare evident ca diavolul exista, caci atata răutate si agresivitate in viata de zi cu zi cu greu se poate explica altfel!
Imi spunea zilele trecute un prieten ca in sistemul de invatamant actual nu se mai preda toleranta. Gandul mi-a ramas in minte fiind intr-un contrast aparent atat de puternic cu ceea ce gandesc in perioada asta. Mai precis, prin intermediul psihoterapiei, invatam sa ne regasim drumul catre noi prin ochii celorlalti. In mod evident avem nevoie de o pereche de ochi-martori in care sa ne oglindim si mai mult de-atat, in care sa ne re-cunoastem. Ori intoleranta poate ca asta presupune, sa te uiti in ochii celuilalt si nu numai sa nu poti recunoaste un peisaj, care fiind cat de cat familiar ai putea spune ca il poti accepta – pe celalalt – dar mai mult de-atat. Inseamna ca ceea ce vezi in ochii ceiluilat iti este nu numai strain ci si ca intr-un sens ameninta echilibrul propriu. Diferenta prea mare a celuilalt te poate re-prezenta in moduri pentru care inca nu esti pregatit.
În literatura de specialitate, bulimia nervoasă nu este văzută neapărat ca o boală cât ca un “obicei sau model de comportament înrădăcinat într-o personalitate” (Gabbard, p.347). Pacienţii cu această tulburare au o greutate relativ normală, ceea ce ii diferenţiază de cei anorexici, şi prezintă câteva caracteristici în funcţie de existenţa cărora va fi luat în considerare diagnosticul de bulimie nervoasă.
Tulburările alimentare sunt caracterizate de perturbarea persistentă a faptului de a mânca sau a unui comportament legat de mâncare, ce are ca rezultat alterarea consumului de alimente și care deteriorează sănătatea fizică sau funcționarea psihosocială. Din categoria tulburărilor alimentare fac parte, alături de cele mai cunoscute două tulburări – anorexia și bulimia, și pica, tulburări legate de mestecare, tulburări legate de evitarea sau consumul redus de mâncare sau dimpotrivă, excesul de consum. În materialul de față ne vom ocupa pe larg de anorexia nervoasă.
