Ca orice om care l-a citit vreodata pe Freud si s-a simtit vrajit de scrierile lui, dupa ani si ani de experienta si lecturi, m-am reintors la unul din numeroasele lui volume. “Intamplator” am deschis volumul despre scrierile lui tehnice si am reinceput lectura freudiana, gustand chiar din primul paragraf atmosfera specifica scrierilor de inceput de psihanaliza. Intr-unul dintre articolele cartii – Metoda psihanalitica a lui Freud – scris pe la 1904, apare o idee care mie mi s-a parut fermecatoare din mai multe puncte de vedere si am sa o redau aici, impreuna cu o discutie pe care am avut-o cu Freud in mintea mea!
De prin lume adunate
O discutie despre ura mi se pare foarte importanta in conditiile in care traim astazi in/prin/din atat de multe perspective. Si ma refer acum, pe de o parte la numeroasele conflicte active de-a lungul si de-a latul lumii, conflicte ce sunt expresia prin excelenta a urii impotriva naturii umane. Iar pe de alta parte, am in vedere faptul ca o discutie despre ura poate se ne arunce in fata (voiam sa zic in albul ochilor) o provocare majora, si anume aceea de a ne privi propria ura, de a ne (re)descoperi privirii vulnerabilitatile ascunse din noi.
Daca ne-am propune sa invatam sa pictam, am alege probabil sa mergem la un curs de pictura unde ne-am astepta ca cineva, un profesor poate, sa ne ofere o serie de informatii si de tehnici, dar mai ales ne-ar oferi spatiul si toate elementele necesare ca sa ne atingem scopul pentru care ne aflam acolo. Astfel ca atunci cand in mintea noastra se contureaza dorinta de a invata sa pictam, ne putem imagina macar aproximativ continutul parcursului nostru. Nu la fel stau lucrurile daca am dori sa urmam o psihoterapie psihanalitica. Mai mult ca sigur ca am auzit cate ceva despre acest tip de psihoterapie, insa probabil nu informatii de la profesionisti. De aceea, in randurile care urmeaza, vom puncta pe scurt cateva din elementele de baza ale gandirii psihodinamice.
Legaturi relationale: Cum apare si cum se pastreaza atasamentul dintre parinte si copil
Psihoterapia este un demers in care clientul ii vorbeste psihoterapeutului, verbal sau nonverbal, despre dificultatile, inhibitiile, conflictele pe care le are iar psihoterapeutul incearca prin pregatirea, experienta, subiectivitatea lui sa prinda sensul, intelesul, cheia de desfacere a situatiei problematice. Acest demers presupune o suma foarte mare de informatii, mai ales in conditiile in care psihoterapia psihanalitica este una de mai lunga durata.
Adesea, în psihoterapie, întâlnim o situație interesantă – adulți independenți din multe și importante puncte de vedere, descoperă într-o zi că educația primită de la părinții lor i-a marcat în mod semnificativ și că nu le vine deloc ușor să negocieze cu “bagajul” pe care l-au primit în primii ani de viață. Și asta nu presupune neapărat ca acel “bagaj” este unul negativ, însă felul în care se petrece viața presupune o ajustare relativ continuă la realități interne și externe în perpetuă schimbare. Iar în rândurile următoare vom vorbi puțin despre modalitatea prin care educația își dezvoltă forța și limitarea asupra destinului copilului și, mai târziu, al adultului.
În literatura de specialitate, bulimia nervoasă nu este văzută neapărat ca o boală cât ca un “obicei sau model de comportament înrădăcinat într-o personalitate” (Gabbard, p.347). Pacienţii cu această tulburare au o greutate relativ normală, ceea ce ii diferenţiază de cei anorexici, şi prezintă câteva caracteristici în funcţie de existenţa cărora va fi luat în considerare diagnosticul de bulimie nervoasă.
Tulburările alimentare sunt caracterizate de perturbarea persistentă a faptului de a mânca sau a unui comportament legat de mâncare, ce are ca rezultat alterarea consumului de alimente și care deteriorează sănătatea fizică sau funcționarea psihosocială. Din categoria tulburărilor alimentare fac parte, alături de cele mai cunoscute două tulburări – anorexia și bulimia, și pica, tulburări legate de mestecare, tulburări legate de evitarea sau consumul redus de mâncare sau dimpotrivă, excesul de consum. În materialul de față ne vom ocupa pe larg de anorexia nervoasă.
Traim intr-o vreme in care interesul pentru functionarea mintii este foarte raspandit. Avem la dispozitie o cantitate de informatii despre orice aspect al acestui instrument extraordinar cu care suntem inzestrati dar in acelasi timp, paradoxal sau nu, realitatea concreta pare a arata altfel. Mi se pare ca se vorbeste foarte mult despre a fi liber si creativ, despre a te ierta pe tine si pe cei care ti-au gresit, despre contactul profund cu partile divine din noi dar in acelasi timp, dorintele si agresivitatea asociata lor produc conflicte pana la limita auto-distructivitatii.
Faptul că în interiorul sentimentului de iubire se află și trăirea sentimentului de siguranță, este privit ca de la sine înțeles. Și, drept vorbind, este relativ ușor să găsim conexiunea acestora în istoria dezvoltării psihice.
Psihanalitic vorbind, mama care ne-a îngrijit la începutul vieții noastre, și care ne-a satisfăcut nevoile de autoconservare, ne-a asigurat în mod fundamental existența. Acestei ingrijiri, copilul – mai precis bebelușul, îi răspunde prin ceea ce am putea traduce ca fiind iubire. Astfel, încă de la începutul manifestărilor afective, iubirea și siguranța sunt interconectate, cel puțin în mintea celui în care apar, prin experimentarea simultană dar și prin generarea lor de către aceeași persoană.
Frate Vlahuță,
De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi.
Nu existăpe pământ speţă zoologica mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-şi găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!
