Ceea ce urmeaza poate fi interpretat ca avand un caracter defensiv desi eu prefer sa pun accentul pe cel asociativ. Textul rezulta din lectura catorva randuri din Seminariile braziliene bioniene – mai précis primul capitol. E ca si cum as incerca sa mai salvez ceva din ce-as putea face sau stii avand constiinta faptului ca nu voi reusi, de unde si titlul ales. Ma voi tine totusi destul de aproape de text incercand o aranjare proprie.
Relatia dintre budism si psihoterapie (mai specific chiar psihanaliza) este deja o tema destul de intalnita in literatura de specialitate. Fiind doua lecturi care imi acapareaza timpul in mod evident am incercat sa inteleg de unde ideea ca cele doua ar avea un teren comun sau mai simplu spus, de ce apar cele doua domenii de reflectie si practica impreuna. Daca budismul contine o complicata psihologie a starilor psihice, de la cele mai simple la cele mai complicate, poate ca de fapt, corespondentul occidental pe acest segment ar fi psihoterapia si nu filosofia sau religia, intrucat niciuna dintre cele doua nu au dezvoltat sisteme mai profunde de intelegere emotional-psihica.
“ Știm ca primul pas al dominării intelectuale a mediului in care trăim este găsirea de generalități, reguli, legi care aduc ordinea in haos. Prin aceasta munca simplificam lumea fenomenelor, dar nu ne putem împiedica ca in același timp sa o si falsificam, mai ales daca e vorba despre procese de dezvoltare si de transformare” scria Freud in 1937 in lucrarea “Analiza cu final si analiza nesfârșită”.
Plecând de la acest pasaj m-am gândit in felul următor.
Importanta conceptului de alianta terapeutica este data de legatura puternica pe care o are cu eficacitatea terapeutica si de faptul ca genereaza o disponibilitate de re-cunoastere si elaborare a manifestarilor (profund) inconstiente. Dupa cum urmeaza sa arat aceasta disponibilitate este o urmare a unei interactiuni specifice intre analist si analizand, la niveluri diferite de profunzime. Asa cum sugereaza si titlul ma voi ocupa in continuare doar de anumite aspecte ale aliantei terapeutice, aspecte pe care personal le consider de cea mai mare importanta pentru subiectul discutat. Pentru a face acest lucru am sa ma refer la un text introductiv scris de W.Mertens la inceputul capitolului despre alianta terapeutica din utila lucrare “Introducere in terapia psihanalitica”. Este vorba de un text in care apar o serie de intrebari al caror raspuns urmeaza sa fie mai mult sau mai putin aflat prin lectura intregului capitol despre alianta. Va propun insa o lectura putin diferita.
In orice incercare de explicare a procesului terapeutic psihanalitic exista cativa termeni care nu numai ca nu pot fi evitati dar chiar alcatuiesc aspectul esential si specific al acestui proces. Dintre acesti termeni am ales sa ma opresc acum la doi dintre ei: interpretare si transfer. Cred ca fara acesti doi termeni psihanaliza ca proces nu poate fi explicata si data fiind importanta lor este de la sine inteleasa si atentia cu care sunt priviti.
Conceptul de libertate asa cum il inteleg eu este putin mai complicat si presupune o atitudine exersata. Gandesc adesea libertatea in termeni spatiali, ca si cum daca sunt liber inseamna ca am un spatiu in care sa ma misc. Desigur asta nu presupune neaparat ca ma refer la un fel de libertate exterioara pe care o traduc intr-un spatiu propriu-zis. La fel de bine se aplica si unei libertati interioare. Cred ca cele doua desi diferite se influenteaza una pe celalalta desi pare aproape ca de la sine inteles ca nu poti avea libertatea exterioara decat daca ti-o poti permite in interiorul tau.
A fost si este credinta mea ca daca am reusi sa-i acordam celuilalt putina atentie lucrurile, la nivel macro, in orice domeniu, se vor schimba. Obisnuim mai degraba sa ne plangem de ceea ce se intampla in jurul nostru decat sa modificam prin ceea ce suntem si facem. Intentionez deci descrierea unui comportament individual cu majore efecte socio. Desigur nu este prea clar ca inseamna a acorda atentie celuilalt si tocmai de aceea as dori sa detaliez putin gandul acesta, inspirat fiind de scrierile lui Erich Fromm.
Plec de la una dintre ideile auzite într-un grup de discuții la care am participat: un om inteligent nu te rânește pentru ca știe ca lucrul acesta este fără sens. Îmi place ideea deșii din punct de vedere psihologic necesita câteva adăugiri care sa o facă mai clara pentru ca, in fond știm cu certitudine ca atunci când cineva te rânește sau încearcă sa te rânească întotdeauna exista un sens in asta, fie el conștient sau inconștient. Consider asemenea situații ca fiind fără sens din perspectiva genezei lor, a celor care rănesc si a celor răniți.
Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. Accept Citeste mai mult
Odata cu trecerea timpului si acumularea experientelor clinice fiecare terapeut isi formeaza un mod specific, personal, de a privi elementele principale ale muncii sale. Asta poate insemna ca, odata cu trecerea timpului el poate adauga, renunta sau modifica ideile timpurii pentru unele care ii definesc stilul terapeutic mai bine. Probabil ca multe aspecte vin sa defineasca acest stil insa dintre acestea eu as vrea sa vorbesc despre interpretare, despre nevoia de a creste si despre vindecare.