[blockquote align=”none” author=”(M.Bakhtin citat in „Mentalizarea in practica psihoterapiei”, Allen, Fonagy si Bateman)”]„Cuvântul în limbaj este pe jumătate al altcuiva. Devine propriu doar când persoana care vorbește îl umple cu propria sa intenție, cu propriul accent, când își însușește cuvântul, adaptându-l la intenția sa semantică și expresivă…multe cuvinte rezistă cu încăpățânare, altele rămân străine, sună ciudat în gura celui care și le-a însușit și care acum le rostește… Limbajul nu este un mediu neutru care ajunge cu ușurință și fără obstacole în proprietatea privată a intențiilor vorbitorului; este plin – preaplin – de intențiile celorlalți. Exproprierea acestuia, obligarea de a se supune propriilor intenții și accente este un proces dificil și complicat.”[/blockquote]
Psihanaliza
“Asta e ceea ce vreau, parțial, să spun prin liniștea pătrunzătoare. Dacă poți obține acea tăcere, atunci devine mai posibil să auzi lucruri pe care altfel nu le poți auzi. În felul acesta, cineva începe să fie capabil sa strângă dovezi: anumite fapte, impresii încep să pătrundă.”
Este mai degrabă ca situația pe care o descrie Freud atunci când vorbește despre Charcot – pe care, evident, l-a admirat foarte mult – Charcot care afirma: „Continuați să căutați până când credeți că vedeți un tipar care iese la iveală”.
[blockquote align=”none” author=”Bion- Tacerea patrunzatoare”]“Chiar dacă mobilizezi toată experiența pe care o ai, fiecare fragment din ea, nu înseamnă prea mult atunci când te confrunți cu viața reală, așa cum e, având a decide ce să spui sau să gândesti aproape instantaneu.”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”Imany”]““…the door is shut/ But so is your mind.”[/blockquote]
După ploaie vine vremea buna, se zice. Bine, cred ca asta da cumva seama de felul in care ne raportam la viață in general, mai ales ca mai niciodată nu auzim ca după vremea buna va veni ploaia, ca si cum ploaia e ceva ce ne cam încurca planurile de viată si nu vrem sa știm neapărat ceea ce se dovedește a fi evident in cele din urma. Am rămas întotdeauna reflexiv in privința acestui fapt: cum se face ca in educația noastră nu intra antrenamentul pentru viata adevarata, acea viata in care binele si raul se împletesc zi de zi!? Acea viata in care Dumnezeu si diavolul exista si, intr-o forma sau alta, ne influențează cursul vietii noastre, uneori chiar ne fixează destine? Si imi aduc aminte cum îmi spunea cineva demult ca nu crede in Dumnezeu insa i se pare evident ca diavolul exista, caci atata răutate si agresivitate in viata de zi cu zi cu greu se poate explica altfel!
Imi spunea zilele trecute un prieten ca in sistemul de invatamant actual nu se mai preda toleranta. Gandul mi-a ramas in minte fiind intr-un contrast aparent atat de puternic cu ceea ce gandesc in perioada asta. Mai precis, prin intermediul psihoterapiei, invatam sa ne regasim drumul catre noi prin ochii celorlalti. In mod evident avem nevoie de o pereche de ochi-martori in care sa ne oglindim si mai mult de-atat, in care sa ne re-cunoastem. Ori intoleranta poate ca asta presupune, sa te uiti in ochii celuilalt si nu numai sa nu poti recunoaste un peisaj, care fiind cat de cat familiar ai putea spune ca il poti accepta – pe celalalt – dar mai mult de-atat. Inseamna ca ceea ce vezi in ochii ceiluilat iti este nu numai strain ci si ca intr-un sens ameninta echilibrul propriu. Diferenta prea mare a celuilalt te poate re-prezenta in moduri pentru care inca nu esti pregatit.
Ce este interesant in psihanaliza este ca s-au putut dezvolta ramuri, diferite intre ele, unele aparent contradictorii, dar care, privite din anumite unghiuri si perspective, sunt egal valabile. Desigur, cu mult mai interesant sa privesti materialul analitic dobandit in lucrul propriu-zis si sa incerci sa decelezi intelesurile si modurile de functionare din care a aparut un asemenea material. Dintr-o asemenea incercare orice terapeut poate spune cu usurinta ca descopera multe structuri care merg in paralel. Si nu putini sunt autorii care au remarcat ca complexitatea functionarii psihice este data tocmai de acest activism sincron.
[blockquote align=”none” author=”Cesio”]“Putem concluziona ca lucram cu o concepție sincrona care este in armonie cu atemporalitatea inconștientului, care, in felul acesta, isi câștiga accesul la constient”[/blockquote]
“ Un general celebru spunea cândva: ca general nu trebuie sa fii extrem de inteligent dar trebuie sa fii capabil sa-ti folosești mintea cu care ești înzestrat in timp ce inamicul trage in tine. Nu pare prea dramatic, dar cred ca majoritatea psihanaliștilor știu ce înseamnă sa oferi o interpretare in fata unui pacient. Pare un lucru simplu. E greu de explicat de ce nu este simplu. Va trebui sa spunem: “daca vi se pare atât de ușor, încercați dumneavoastră. Daca puteți încerca si nici dv, nici pacientul dv nu suferiți ceea ce numim, destul de vag, un colaps nervos, ci supraviețuiți, atunci înseamnă ca amândoi veți fi mai puternici, din punct de vedere mintal, după aceasta experiență”. (Bion, Seminarii braziliene, p.13)
Ca orice teorie, teoria atasamentului este un instrument. Ma intrebam la un moment dat de ce a fost nevoie de ea si, daca tot a aparut, ce daruri are pentru noi. Ca Bowlby nu era prea multumit cu exagerat fantasmatica Klein, care se intamplasa-i fi fost si analista, si ca a cercetat directia opusa…a concretului realitatilor si asa am putea primi raspunsul la “ de ce?”…nu ma multumeste. Cum nu ma multumeste nici raspunsul primit in repetate randuri cu privire la succesul teoriei atasamentului – formularile clare si simple, dublate de cercetarile concrete. Si cum sunt interesat de ceva timp de aceasta teorie am sa fac o incercare in randurile care urmeaza de a-I folosi darurile, pentru ca eu cred ca are ceva sa ne ofere si tocmai acest “ceva” e cel care a propulsat-o. Asa ca am sa las putin mai libere gândurile sa se aștearnă aici…
Cura psihanalitica se ghidează după reguli tehnice si etice care decurg din teoria funcționării aparatului psihic, teoria dezvoltării afective, teoria psihogenezei tulburărilor psihice si teoria traumei. Aceste reguli sunt:
Ca orice alta activitate si psihoterapia psihanalitica se desfășoară într-un anumit fel, într-un anumit loc, după anumite reguli. Acestea sunt strânse in conceptul de cadru terapeutic iar responsabilitatea pentru cadru ii revine terapeutului. As dori sa aduc in discuție o altfel de modalitate de a vorbi despre cadrul terapeutic punând accentul pe raportarea pacientului la acest cadru.
