In orice incercare de explicare a procesului terapeutic psihanalitic exista cativa termeni care nu numai ca nu pot fi evitati dar chiar alcatuiesc aspectul esential si specific al acestui proces. Dintre acesti termeni am ales sa ma opresc acum la doi dintre ei: interpretare si transfer. Cred ca fara acesti doi termeni psihanaliza ca proces nu poate fi explicata si data fiind importanta lor este de la sine inteleasa si atentia cu care sunt priviti.
In “Vocabularul de psihanaliza” al lui Pontalis si Laplanche apar urmatoarele definitii ale acestor termeni:
Interpretarea = desprindere, prin investigatia analitica, a sensului latent in spusele si conduitele unui subiect. Interpretarea pune in evidenta modalitatile conflictului defensiv si vizeaza in ultima instanta dorinta care se formuleaza in orice productie a inconstientului.
Transferul = desemneaza, in psihanaliza, procesul prin care dorintele inconstiente se actualizeaza asupra unor obiecte in cadrul unui anume tip de relatie stabilit cu ele si eminamente in cadrul relatiei analitice.
Discutia noastra ne va purta insa putin mai in adancime si va implica si alte teme pe care le voi atinge doar partial. Pentru inceput insa ma voi ocupa mai indeaproape de fenomenul transferului si voi incerca sa arat mici dar importante diferentieri.
Exista mai multe clasificari ale transferului dar dintre toate una care mi se pare mai utila este aceea care vede transferul pe de o parte ca functie a memoriei iar pe de alta parte ca functie a dorintei. In primul caz transferul implica evitarea reamintirii in cel de-al doilea este pusa in scena o dorinta din trecut tocmai cu scopul de a nu fi verbalizata. Ca functie a memoriei, transferul inseamna anularea acesteia prin aducerea materialului trecut in prezent, material care devine astfel nu ceea ce s-a mai intamplat ci ceea ce tocmai se intampla avand credinta chiar ca este pentru prima oara cand se intampla. Ca functie a dorintei transferul inseamna ca imi doresc acum de la tine ceva ce am mai dorit in trecut de la altcineva insa nu vreau sa stiu legatura acesta. Astfel transferul poate fi vazut ca un fel de oglinda magica prin care, trecand, putem trai in doua timpuri deodata: acum si aici in prezenta analistului si atunci si acolo inconjurat de alte persoane importante. Asta mai inseamna si ca un singur pas poate schimba perspectiva de a privi in mod radical.
Ceea ce devine rapid evident este ca faptul transferului ocoleste punerea in cuvant si cum cerinta psihanalizei si a psihoterapiei in general este tocmai folosirea cuvantului, transferul parca are rolul de a se opune acestui travaliu psi. Din aceasta cauza este interpretat iar in felul acesta dintr-o simpla repetare a unor patternuri devine material analitic inclus in asocierile verbale ale persoanei, adica devine un material care poate fi inteles si de care ne putem elibera in asa fel incat priza noastra la momentul prezent sa fie mai puternica, neimpovarata de elementele uneori patogene ale trecutului.
Intrebarile de la care am plecat cu aceste ganduri se refera pe de o parte la faptul de a putea considera tot ce repeta pacientul automat ca transfer si, pe de alta parte si oarecum implicit, de a considera ca tot ceea ce se intampla in relatia analist-analizand poate fi subsumat relatiei transfer-contratransfer. Cred ca sunt posibile cateva raspunsuri diferite.
Daca tot ceea ce repeta pacientul in analiza este transfer atunci tot trebuie interpretat. Lucru nu este de mirare data fiind, asa cum spuneam, importanta pe care interpretarea si transferul o au in terapia psihanalitica. Si mai mult decat atat daca toata relatia analist-analizand este subsumata relatiei transfer-contratransfer atunci toata relatia trebuie interpretata ceea ce ne aseaza intr-o postura fantasmatic omnipotenta. Desigur aceasta este o logica stricta ce nu are nici o legatura cu realitatea clinicii. Daca insa mergem in continuare, ca un simplu exercitiu de gandire, si acceptam ca exista exagerare in ceea ce tocmai am spus atunci va trebui sa luam in considerare si alta varianta: poate ca nu tot ceea ce repeta pacientul este transfer si atunci nu totul trebuie interpretat iar relatia terapeutica este mai mult decat relatia transfer-contratransfer. Care insa sunt aspectele care ies din aceste cadre?
Inainte de a raspunde la aceasta intrebare am sa ma intorc putin inapoi pentru a intari relatia dintre interpretare si transfer asa cum usor se poate intelege din definitiile lor. Ceea ce vreau sa spun este ca sunt de parere ca tot ceea ce este transfer trebuie sa fie interpretat, desigur in masura in care analistul poate face acest lucru. Daca transferul se refera la acea actualizare in afara cuvantului a unor dorinte frustrate, poate chiar negate, interpretarea pare a fi mecanismul opus anume de constientizare, verbalizare si localizare cat mai exacta a acelor dorinte in istoria de viata. Daca inainte vedeam transferul ca o oglinda magica, cred ca suprafata acestei oglinzi este cuvantul. Prin cuvant, ca manifestare a interpretarii, putem privi in directii multiple.
Concluzia cea mai directa care poate fi obtinuta este ca daca acceptam ca in relatia analitica intra mai mult decat elemente transferentiale atunci acceptam si ca sunt anumite elemente pentru care interpretarea s-ar putea sa nu mai fie la fel de protrivita precum in cazul transferului. Acest lucru m-a condus catre o izolare teoretica a interpretarii si transferului de alte elemente despre care voi vorbi in continuare.
Postularea acelor catorva aspecte esentiale si chiar vitale pentru dezvoltarea, maturizarea fiintei umane este cheia ce ne ofera posibilitatea unei mai bune intelegeri a relatiei terapeutice. Diferentierea clara intre dorinte si nevoi este usa unde vom folosi aceasta cheie, iar diferentierea consta in raportarea lor la satisfacere: nevoia trebuie satisfacuta, in caz contrar apare un pericol vital pentru functionarea sanatoasa sau mai rau, in timp ce in cazul in care dorinta nu este satisfacuta, desigur apare frustrarea si chiar suferinta insa nu invalidarea. Aceasta invalidare a functionarii psiho-sociale eu o vad generata de frustrarea nevoilor bazale. Inteleg nevoia ca pe un termen care desemneaza o realitate vitala (externa sau interna). Incarc acest termen cu intelesul pe care il au nevoile emotionale in teoria atasamentului – copilul are nevoie de un anumit mediu pentru a se dezvolta sanatos, iar in lipsa acestui mediu suficient de securizant si continator apar dificultatile (adica tiparele nesigure de atasament). Prin sensul pe care il acord acestui termen sunt acoperite atat realitatile biologice (nevoia de hrana de exemplu) cat si realitatile psihologice (nevoia de afectiune).
Mergand mai departe, toate acestea ar presupune, si constructia incepe sa prinda forma, ca dorinta, interpretarea si transferul pentru care ea functioneaza perfect pot alcatui un versant al terapiei iar nevoia, modurile ei de manifestare si instrumentele de detectie a acesteia pot alcatui celalalt versant. Desigur ne vom lovi acum de cele mai mari dificultati in a identifica cu claritate modurile de manifestare a nevoii, precum si instrumentele de detectie a ei. Trag speranta insa ca discutand pe marginea acestui subiect din diferite perspective vom putea intelege mai multe despre toate acestea.
Voi incerca sa explic in cele ce urmeaza de ce vad o legatura profunda intre scopul terapiei, alianta terapeutica si nevoie. Pentru aceasta este nevoie sa fac apel la un alt termen si anume realitate interna pentru ca el este de regasit in esenta fiecarui element dintre cei trei. In interiorul conceptului de realitate interna sunt posibile cred alte diferentieri pentru ca, desigur, fantasmele, dorintele, transferul fac parte din aceeasi realitate interna. Fac apel la acest termen in partea lui de realitate vitala, adica privitor la o realitate fara de care persoana nu se poate maturiza, nu-si poate atinge potentialele, asa cum spuneam mai sus fara aceasta parte vorbim de invalidare, functionare defectuoasa pana la nefunctionare.
Acestea descriu realitatea nevoii din punctul meu de vedere iar accentul pus pe aceasta realitate fundamenteaza alianta terapeutica si constituie esenta scopului terapeutic. Alianta terapeutica isi are baza in recunoasterea nevoii, adica in capacitatea terapeutului de a-i comunica clientului ca stie unde are nevoie de ajutor si ca poate sa-l ajute propriu-zis. In mod normal aceasta comunicare este atat explicita cat si implicita. In ceea ce priveste scopul terapiei lucrurile sunt cat se poate de simple: indiferent cum il numim el presupune o crestere, mai placut auzului maturizare emotionala (si nu numai). Nu cred ca este de conceput aceasta maturizare in lipsa recunoasterii nevoilor vitale ale celuilalt.
Date fiind toate acestea avem pe primul versant despre care am vorbit dorinta, transferul si interpretarea, la care putem adauga fara nici un fel de problema si contratransferul iar pe cel de-al doilea versant nevoia, alianta terapeutica si scopul terapiei. Dificultatea consta cu adevarat in diferentierea lor care in clinica nu este nici pe departe atat de clara precum am prezentat-o aici. Dimpotriva, este la polul opus adica unul si acelasi material uneori, daca nu adesea, poate fi vazut ca fiind unul transferential dar si ca unul ce tine de nevoie. Plecand de la niste diferentieri strict teoretice ajunem la probleme de tehnica analitica: in fata unui material cu asemenea sensuri cand si cum trebuie sa interpretam? Nu voi fi multumit cu raspunsul ca trebuie sa interpretam mereu si daca asta nu pare sa mearga atunci sigur mergem pe recunoasterea nevoii. In momentul acesta nu am decat un singur raspuns: intotdeauna este vorba de situatia analitica in momentul aici si acum. Nu cred ca poate fi gasita o formula generala de diferentiere clinica clara ci sunt poate mai usor de identificat momentele in care cu siguranta interpretarea nu ar trebui oferita pentru ca nu si-ar atinge scopul ci ar provoca mai degraba defensele sau ar fi considerata ca intruziva. In mod curios (data fiind importanta interpretarii in psihanaliza!) asta ar presupune ca in momentele in care nu interpretam putem aduce in prim-plan un substrat deosebit de important, asa cum spuneam vital pentru scopul terapeutic si in acelasi timp putem crea o legatura emotionala valoroasa si autentica pentru travaliul terapeutic. Cu alte cuvinte cred ca este, cum se spune o chestie de feeling daca interpretezi sau alegi sa pui in valoare aspectele profunde ale nevoilor specifice persoanei din fata ta.
In felul acesta gasim raspunsurile la doua dintre intrebari: cum se manifesta nevoia? – nevoia si dorinta merg impreuna in mod natural, existand poate o scurta perioada de la inceputul vietii, nesemnificativa de altfel, cand ele sunt despartite si probabil ca numai in cazuri dificile apar foarte clar separate; care sunt instrumentele de detectie a nevoii? – evident aceleasi care contribuie la a oferi o buna interpretare; nu gasirea altor instrumente este importanta ci rafinarea celor pe care le avem in asa fel incat eficienta noastra sa fie satisfacatoare.
Practic toate gandurile adunate aici vorbesc despre posibilitatile pe care, in calitate de terapeuti le avem in fata bogatului material pe care clientii nostrii ni-l ofera. Si pentru foarte multe dintre ele sunt necesare adaugiri si explicitari insa acestea nu vor urma aici. Imi doresc sa continui discutia despre rolul nevoii in viata psihica, despre diferentierea nevoie/dorinta si mai ales despre ipotezele ce rezulta din aceasta diferentiere dar intr-un articol viitor. As mai adauga insa un singur lucru: interpretarea este caracteristica procesului psihanalitic si reprezinta o interventie de o profunzime mare. Pe de alta parte desi e atragator si uneori confortabil sa o folosim cred ca nu se potriveste intotdeauna cand tehnica clasica ne-ar spune lucrul acesta. Materialul care se sprijina pe o nevoie de fapt ne propune recunoasterea acelei nevoi, nu interpretarea ei. Nu totul este o problema de cunoastere, trairea – de la Freud citire – trebuie potentata, iar accentul pe ceea ce este vital in ce spune clientul exact asta face.
Textul de mai sus nu reprezinta un text cu totul nou pentru mine ci este o incercare de reformulare, de re-asezare in pagina a ideilor prezentate de mine in ultimul an de evaluare la FROPP. Atunci textul mi s-a parut destul de incalcit, si cel prezentat aici probabil ca e, si din aceasta cauza am ales sa-l mai scriu odata pentru a-l clarifica inca un pic. De altfel cred destul de mult ca intorcandu-ne iar si iar asupra ideilor reusim sa le clarificam si sa le dam un aspect din ce in ce mai coerent. Motivatia mea cea mai puternica ar fi ca aceasta coerenta ma ajuta in relatia clinica propriu-zisa (atat cat poate ajuta coerenta teoretica).