“ Știm ca primul pas al dominării intelectuale a mediului in care trăim este găsirea de generalități, reguli, legi care aduc ordinea in haos. Prin aceasta munca simplificam lumea fenomenelor, dar nu ne putem împiedica ca in același timp sa o si falsificam, mai ales daca e vorba despre procese de dezvoltare si de transformare” scria Freud in 1937 in lucrarea “Analiza cu final si analiza nesfârșită”.
Plecând de la acest pasaj m-am gândit in felul următor.
Au trecut peste 10 ani de cand sunt familiarizat cu conceptul psihanalitic de inconstient si cu toate acestea doar in ultimii ani am reusit sa accept mai mult ca inconstientul exista. Aceasta acceptare s-a petrecut in ceea ce ma priveste in doua etape, probabil nu atat de clare precum le expun acum. O prima etapa a fost constituita de analiza personala, in care am avut ocazia sa-mi inteleg multe comportamente sau ganduri ca avand o determinare inconstienta. De-a lungul anilor de analiza am putut ajunge la concluzia ca inconstientul este deosebit de profund si ma influenteaza in absolut tot ce gandesc si mai apoi fac.
O a doua etapta a fost surprinzatoare pentru mine pentru ca ma asteptam, cumva, ca prima etapa sa clarifice suficient de mult lucrurile in privinta existentei si dinamismului inconstient. Am aflat nu numai ca sunt influentat intr-un mod determinant de inconstient ci si ca relatiile pe care le stabilesc sunt create in acelasi mediu inconstient, ca intr-o relatie se pot petrece atat de multe lucruri inconstiente si ca iti poate lua foarte mult timp pana sa intelegi ce s-a petrecut in fractiuni de secunda ce poarta marca inconstientului. Evident mi-am pus intrebarea de ce atunci cand am inteles ca functionarea mea psihica nu poate avea loc “langa” inconstient, nu am inteles si ca functionarea relatiilor mele va urma acelasi calapod. Raspunsul se concretizeaza in tema dezbatuta.
Vad psihanaliza ca profesie imposibila pentru ca propune inconstientul. Intr-o prima faza propunerea aceasta imbraca forma analizei personale/terapiei personale – si vom vedea ca nu poate fi altfel – iar intr-o a doua prin complexa teorie psihanalitica. Atunci cand interactionez cu cineva sunt constient ca transmit si mesaje pe care nu mi le pot observa. Inconstientul meu reactioneaza atat de rapid incat nu-mi ramane decat, ulterior, sa iau cunostinta de acea parte pe care o pot pune in cuvinte si care se transforma in material ce poate fi folosit la discretie. Asta inseamna si ca o parte din mine va ramane, pe moment, mereu, inconstienta.
Psihanaliza este descrisa si ca o comunicare de la inconstient la inconstient insa aceasta e o comunicare ce nu poate fi comunicata, invatata, explicata fara a fi, asa cum spunea Freud, simplificata si falsificata. In fata intrebarii multor persoane – si ce faci tu acolo in cabinet? – ma vad pus in fata unei dificultati. Nu stiu cum sa raspund pentru ca daca dau un raspuns mai tehnic, el nu va fi inteles, daca dau un raspuns mai putin tehnic, intr-un limbaj cotidian stiu cu certitudine ca voi simplifica si uneori falsifica ceea ce se intampla. In aceasta consta imposibilitatea psihanalizei – desi s-au scris istorii de caz, cu toate acestea nimeni nu poate intelege doar dintr-o descriere ce se intampla cu adevarat intr-o terapie pana nu o traieste. Pentru ca de fapt, psihanaliza, in esenta ei ne propune trairea inconstientului.
Din acest punct de vedere “a invata” psihanaliza prin lectura este pur si simplu imposibil desi cu siguranta ca informatiile adunate iti pot da o idée la nivel intelectual. De fapt eu cred ca teoria psihanalitica este ajutorul pe care il primesti dupa ce ai trait inconstientul, in sensul in care intreaga teorie poate fi privita ca o elaborare a trairii inconstientului in analiza proprie si in terapiile conduse. E ca si cum prin teorie incerci sa faci loc in mintea ta inconstientului si continuturilor lui adica incerci inca odata sa mentii iluzia narcisica a celui care stie si poate (intr-o exprimare putin exagerata sau exagerata in momentul in care crezi ca intrega cunoastere de care dispui este esenta psihanalizei).
O atitudine eliberata de teoriile proprii sau cele psihanalitice iti ofera posibilitatea unei intalniri reale cu celalalt – cel putin asta ne arata practica clinica. Insa in acel moment nu stai sa te gandesti ca acela este un moment deosebit al terapiei, ca are nu stiu ce semnificatie, ci il traiesti pur si simplu. Dupa trairea lui, care uneori poate fi foarte intensa, vine elaborarea, incercarea mintii celor doi participanti de a aseza ganduri cunoscute peste experienta noua. Terapeutul isi foloseste aici teoria insa trebuie sa nu uite ca teoria nu este faptul in sine si ca psihanaliza este mai mult decat teorie. Acest “este mai mult decat” nu poate fi predat si asta da imposibilitatea psihanalizei ca profesie, care fiind profesie presupune educatie. Educatia in psihanaliza nu te poate pregati pentru a face analiza, ca si cum ai stii ce urmeaza sa se intample. Iar in felul acesta cercul aparent nu se poate inchide din cauza dificultatii de a articula practica cu teoria, acel “a nu sti” si nedeterminarea cu imensitatea cunostintelor trecutului si concretul. In fond vad dificultatea acesta data de concentrarea pe momentul aici-si-acum care este in acelasi timp clar, concret, simtit dar si generator de angoasa si teama care ne fac sa ne pregatim pentru a-l primi. Pregatindu-ne prea mult pentru concretetea acestui aici-si-acum riscam sa il falsificam, sa ni-l apropiem prea mult si sa devina asemanator noua. Si indiferent cat ne-am pregati nu putem avea certitudinea eliberatoare de a sti ce urmeaza sa se intample. Aceasta vine intr-a anumita masura de altundeva, dintr-o atitudine specifica si din experientele avute. Adica mintea noastra nu poate concepe eliberarea decat dupa ce a trait-o si a “vazut” cum e. Expunerea la cel mai mare bine poate genera angoasa, teama, respingere celui care nu l-a cunoscut niciodata.
Toate aceste lucruri creaza un tablou deosebit de complex si complicat al psihanalizei si invatarii ei. Exista o puternica ratiune pentru care conditia de baza pentru practica psihanalizei este analiza personala si o putem intelege cu usurinta: trairea “nemediata” a inconstientului propriu aseaza baza elaborarii teoretice care alcatuieste o emblema specifica psihanalistilor. Limbajul tehnic psihanalitic nu are nici o valoare daca nu este dublat de cunoasterea profund personala, adica de contactul cu propriul inconstient care, asa cum spuneam, nu poate fi predat, povestit sau citit. Iar dincolo de toate se afla experienta desi mi se pare mai potrivit sa spun faptul de a acumula experienta, adica experimentarea. Nu poti invata psihanaliza ci trebuie sa o practici, mai intai in propria ta viata si mai apoi impreuna cu altii. Si nu o poti practica in propria ta viata decat fiind inconstient de ceea ce urmeaza sa se intample, traind insa cu speranta ca nevoile tale vor intalni obiectul satisfacerii lor. Iar spirala se invarte la nesfarsit…