Astăzi vom vorbi pe îndelete despre procesele interne care au loc la începutul vieții noastre, procese care se constituie in primii pași ai relaționării noastre. După cum vom vedea felul in care negociem cu exteriorul este intr-o legătura foarte profunda cu modul in care reușim sa ne liniștim înăuntrul nostru.
„Nu trebuie înțelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înțeleși porcii,
ei trebuie să fie mâncați.
Nu trebuie înțelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înțeleasă pasărea,
lasați-o pe ea singură;
Nu-i faceți ramură din inima voastră,
Nu-i beți cu respirația voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înțelegem,
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.
”
Ideea de a face acesta declaratie a plecat de la un mic citat care mi-a dat de gandit vizavi de munca pe care o fac, aceea de psihoterapeut de orientare psihanalitica. Gandul citit este urmatorul – “putem vedea doar ceea ce suntem”. Mi-a plăcut cum suna, dar apoi m-am întrebat ce as putea intelege eu din asta?…si uite-asa au inceput sa se desfaca gandurile.
Când am început să citesc psihanaliză, întâmplător chiar Introducere în psihanaliză a lui Freud a fost prima carte de psihanaliză citită, îmi formam imaginea că lucrul cu pacienții presupune un efort intelectual intens, un efort de aflare a unor „secrete” pe care pacientul nu vrea să le spună, deși tocmai pentru a le spune a venit la terapie. Mi s-a părut complicat, dar ce să vă spun, am făcut acest efort.
„Stăm acum aici și ne gândim și ne formăm ideile, imaginându-te pe tine, viitorul nostru cititor. Când vei citi cuvintele noastre, va fi prezentul tău, iar acest timp va fi trecut demult. Și totuși, ești aici cu noi acum și noi îți vorbim în timp ce scriem anticipând viitorul. Ne uităm în urmă. Ne gândim la trecutul nostru și la istoria psihanalizei în timp ce investigăm problema viitorului. Ceea ce scriem poate fi determinat psihic, predestinat de istoria noastră trecută și de circumstanțele prezente, dar în măsura în care suntem agenți liberi, colaborarea noastră este, de asemenea, auto-realizarea viselor și a destinului nostru. Ne visăm viitorul, punem în scenă și repetăm pentru ceea ce urmează să vină și ne deschidem către noi posibilități relaționale.”
In cadrul prezentarii pe care am facut-o textului lui Irwin Z.Hoffman – Pacientul ca interpret al experientei analistului, in cadrul Explorarilor relationale ale Asociatiei de psihanaliza si psihoterapie relationala, au aparut cateva discutii interesante pe marginea textului, care m-au determinat sa studiez mai mult in direcții “oarecum” secundare. Spun “oarecum” pentru ca studiul prezent se refera tot la realitate, insa cea a analistului, si voi lua ca punct de sprijin textul lui J.Strachey din 1934.
…dar daca cuvântul face si el parte din lumea psihica, atunci cum de ne-am tot gandit ca o functie psihica saraceste un domeniu psihic prin simplu fapt ca (îl) exprima?”
„…dezvoltarea Eului și relația cu realitatea depind de măsura capacității Eului de a tolera, într-o perioadă foarte timpurie, presiunea celor mai timpurii situații de anxietate. Și, ca de obicei, este o chestiune ce ține de un anumit echilibru optim între factorii implicați. O cantitate suficientă de anxietate este baza necesară unei abundențe a formării de simboluri și a fantasmelor; capacitatea adecvată a Eului de a tolera anxietatea este esențială pentru ca anxietatea să fie perlaborata satisfăcător, pentru ca această fază elementară să aibă un deznodământ favorabil și pentru ca dezvoltarea Eului să fie reușită.”
„Celebrul dicton al lui Bion, conform căruia atitudinea analitică este una de eliberare de memorie și de dorință, trebuie înțeles în termenii polarității credință-cunoaștere, în special în ceea ce privește critica sa la adresa dorinței de a cunoaște. El optează pentru un primat al percepției și al atenției asupra memoriei și cunoașterii ca fiind cea mai de bază orientare de lucru a analistului. În opinia sa, intenția de a fi atent și de a percepe, mai degrabă decât de a ține minte și de a ști sau de a impune un scenariu „util”, este atitudinea cea mai fructuoasă pentru desfășurarea creativă. Cunoașterea, cu siguranță, intră în mod spontan în procesul de formare proaspătă a gestaltelor care exprimă realitatea psihică. Cu toate acestea, în starea de spirit desemnată de credința în O, nu ne agățăm nici de ceea ce știm, nici de formulările noastre, ci suntem mai profund ancorați (mai bine zis, plutind liber) în contactul plin de speranță cu lucrul-în-sine.”
„Dezvoltăm o fenomenologie a insinuărilor de adevăr emoțional formulate cu convingerea și cu conștientizarea faptului că este posibil să ne înșelăm. Ne propunem în credință să ne conectăm cu ceea ce se află dincolo de reprezentările noastre, în timp ce ne folosim reprezentările pentru a lumina misterul a ceea ce suntem. Trăim vieți paralele cu noi înșine în ființa și cunoașterea noastră și dezvoltăm o încredere critică în posibilele puncte de intersecție, dacă intersecția ar fi posibilă. Comuniunea cu O este o aventură imaginativă, nu o certitudine dobândită, care să fie luată de la sine. Această realizare ne ajută să ne menținem onestitatea, în același timp ne oferă un nou stimulent pentru tatonări inspirate.”
Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. Accept Citeste mai mult