– Note libere despre Freud, Winnicott și Kohut –
Mai zilele trecute vorbeam cu un prieten care m-a întrebat cu toată onestitatea dacă nu cumva terapeutul trebuie să posede o abilitate peste medie de a sta la palavre, nu atât de a asculta cât de a putea să vorbească vrute și nevrute, ore în șir. Mi s-a părut atât de comică această abordare încât am lăsat-o să se transforme într-un text. Nu aș putea considera că este un răspuns direct la întrebarea lui, doar câteva gânduri adunate din trei colțuri.
Primul colț e cel freudian
Analiza se termină când analistul și pacientul nu se mai întâlnesc în ședința analitică. Ei fac asta atunci când sunt îndeplinite două condiții: prima, ca pacientul să nu mai sufere de pe urma simptomelor sale și să-și fi învins angoasele și inhibițiile, iar cea de-a doua ca analistul să aprecieze că bolnavul a conștientizat destule lucruri refulate, că i s-au explicat destule lucruri neînțelese, că a fost învinsă suficientă rezistență internă încât să nu se mai teamă de revenirea proceselor patologice respective. (Freud, 1937, p.323)
Din ce ne spune Freud ne-am putea aștepta, deci, ca o psihanaliză/psihoterapie psihanalitică să țintească spre eliberarea de suferință care se petrece prin intermediul căii specific psihanalitice: conștientizarea, înțelegerea, depășirea rezistențelor interne. Această dublă nuanțare a psihanalizei a rămas în mintea creatorului ei până la final – adevăr + vindecare.
Mai târziu un pic, am dat de un alt colț, în Winnicott (bine că n-am dat colțu cu el), care zice așa:
Așa cum ne referim acum la tulburările psihonevrotice și la apărările suscitate de angoasa apărută în urma vieții pulsionale, tindem să concepem sănătatea în termenii apărărilor Eului: spunem, de exemplu, că e sănătos atunci când aceste apărări nu sunt rigide, etc. Dar rareori atingem punctul în care să putem începe să descriem ce este viața în afara bolii sau absenței bolii.
Așadar rămâne încă să ne confruntăm cu întrebarea în ce constă viața în sine. (Winnicott, 2006, p.142)
Când citesc cele două pasaje împreună, Freud și Winnicott, am senzația aceea pe care o ai uneori când urci pe munte…ai în față un urcuș, lung și greu și știi că odată ajuns în vârf o să ți se deschidă o altă perspectivă. Dar până acolo trebuie să fii atent la fiecare pas pe care îl faci, să-ți dozezi eforturile, să-ți regăsești ritmul natural al corpului care să te poarte sus. Odată ajuns acolo aproape întotdeauna ești surprins…pentru că deși știi că o să vezi mai mult, niciodată nu știi cît și mai ales cum, care va fi impactul asupra ochilor. Dacă mai pui că uneori până în vârf bate vântul, poate îți mai dă și cu un fulg peste față, iar când ești deasupra norilor, pe vârf, e un soare încălzitor…ei da…e o imagine-trăire.
Da, poate că e încă o confruntare pentru noi întrebarea cum e viața fără boală…poate de-aia al treilea colț mi-a făcut cu ochiul…mi s-a părut că văd ceva acolo, un pic mai clar, nu mai mult…încă cred că Winnicott a răspuns cel mai onorabil confruntării…dar al treilea colț e dat de Kohut într-un articol absolut delicios – Forme ale narcisismului:
În multe cazuri, remodelarea structurilor narcisice și integrarea lor în personalitate – consolidarea idealurilor și obținerea, chiar și într-o măsură modestă, a unor transformări sănătoase ale narcisismului precum umorul, creativitatea, empatia și înțelepciunea – trebuie să fie considerate un rezultat mai autentic și mai valabil al terapiei decât conformitatea precară a pacientului cu cererile de schimbare a narcisismului său în iubire de obiect. (Kohut, 2011, p.460)
Ei, știu că toată lumea și-a dat seama de deplasarea ce am făcut-o de la tehnică (abordarea prietenului) la rezultat (așa-zisul răspuns)…dar am zis să o zic eu primul. Totuși între ele este o legătură de netrecut cu vederea, mai ales că putem vorbi mult despre tehnica psihanalitică – fără îndoială un subiect foarte atractiv – însă cu ce rezultat?!
Știu și că forțez un pic subiectul atunci când fac legătura între umor, creativitate, empatie și înțelepciune și o viață fără boală…nu e chiar așa…dar nu e nici mult altfel. Chiar Kohut vorbește despre înțelepciune ca fiind o integrare complexă și adâncă a experiențelor de-o viață (și nu spune doar a experiențelor bune de viață). Știu și că a ne permite joaca, așa cum o vorbește Winnicott, e oază de creativitate și umor, rezervorul de nevorbit al spațiului tranzițional.
În cele de mai sus am vorbit de colțuri dar am vrut sa fac un cerc…imposibil s-ar putea spune, și pe bună dreptate. Am selectat anumite citate din cei trei autori și i-am pus împreună, nu pentru că ei se potrivesc ci uneori chiar pentru că nu se potrivesc și tocmai asta poate crea o tensiune a înțelegerii care deschide noi orizonturi… poate că, până la urmă, chiar și capacitatea de a sta la palavre își are locul, dacă știm ce putem aștepta cu adevărat de la o analiză sau o terapie.
Stăpânirea finală a Eului asupra Sinelui narcisic, controlul călărețului asupra calului, s-ar putea să fi fost, până la urmă, ajutat în mod decisiv de faptul că și calul a îmbătrânit. (Kohut, 2011, p.459)
Bibliografie:
Freud, S. (2017) in Opere esențiale, vol.11, Ed.Trei
Kohut, H (2011) In The search for the self, vol.1, Karnac
Winnicott, D.W. (2006) in Opere 6, Ed.Trei