Astăzi vom vorbi pe îndelete despre procesele interne care au loc la începutul vieții noastre, procese care se constituie in primii pași ai relaționării noastre. După cum vom vedea felul in care negociem cu exteriorul este intr-o legătura foarte profunda cu modul in care reușim sa ne liniștim înăuntrul nostru.
Data trecuta anunțam ca voi vorbi despre acești primi pași de legătura cu un Celălalt prin intermediul unui cunoscut psihanalist englez, si anume Donald Winnicott. Si deja senzația de greutate a gândului și a textului se întețește. Mai ales că am în minte că nu pot vorbi despre linia winnicottiană, fără să vorbesc despre pozițiile schizo-paranoide și depresive kleiniene. Mi-ar plăcea însă să aud și să citesc un discurs mai simplu de atât, pe care deocamdată nu mă văd în stare să-l creez. Am nevoie de amândoi pentru a reda imaginea de ansamblu.
Voi incepe prin aducerea catorva ganduri si definitii ale unor termeni folositi in psihanaliza si care ne vor ajuta in expunerea de azi. Mai intai la voi pune la un loc si apoi voi incepe discutia pe baza lor.
Astfel, în Vocabularul psihanalizei, Laplanche și Pontalis definesc identificarea drept
„Proces psihologic prin care un subiect asimilează un aspect, o caracteristică, un atribut al altuia și se transformă, total sau parțial, pe baza modelului respectiv.
Personalitatea se constituie și se diferențiază printr-o serie de identificări.” (Laplanche si Pontalis, p.181)
Iar ca punct de plecare in prezentarea ideilor lui Winnicott, am sa iau un scurt citat din articolul lui esential in privinta aceasta – Folosirea unui obiect si relationarea prin intermediul identificarilor; citatul este urmatorul:
„De acum încolo, acest stadiu fiind atins, mecanismele proiective asistă procesul de observare a ceea ce există, dar ele nu mai reprezintă motivul pentru care obiectul există. După părerea mea, asta implică o distanță față de teoria care tinde spre o concepție a realității externe doar în termenii mecanismelor proiective ale individului.” (Winnicott, 2006a, p.132).
Aici sunt cuprinse mai multe idei asupra cărora am să mă opresc puțin, întrucât ele sunt importante în ceea ce susțin de-a lungul întregii lucrări. În primul rând avem identificarea, adică acea preluare, asimilare a ceva din interior și localizarea, mai mult sau mai puțin dizolvată în interior, și mai apoi avem mecanismele proiective. Doar amintesc că în citat, Winnicott se referă la stadiul pe care el îl denumește cel al folosirii obiectului la care vom ajunge în cele ce urmează.
Despre primul stadiu – cel al relaționării cu obiectul – Winnicott nu ne spune neapărat prea mult, dar nici nu era nevoie. În mod evident este un stadiu în care mecanismele proiective și cele introiective sunt de bază. Desigur, voi detalia aceste mecanisme, după cum vă puteți imagina, folosindu-mă de cea care le-a lămurit în mintea generațiilor de psihanaliști, și anume Melanie Klein.
Iată încă un citat din Winnicott, care îmi pare foarte relevant:
„Fără experiența distructivității maxime (obiectul nu este protejat) subiectul nu va plasa niciodată analistul în afară și deci nu va putea niciodată face mai mult decât să experimenteze un fel de auto-analiză, folosind analistul ca proiecția unei părți a sinelui.” (Winnicott, 2006a, p.133).
Bun, acum gândurile pot curge în liniște.
Întrucât la începutul vieții aparatul psihic și fizic al nou-născutului nu este întru totul dezvoltat, el nu are capacitățile pe care le posedă un adult – acest lucru îl știm cu toții și nu e nevoie de nici o demonstrație suplimentară. Dacă pentru nivelul fizic este ușor de înțeles ce înseamnă acest lucru – și anume că organele nu funcționează la capacitatea lor deplină ce au nevoie de maturizare – în mod asemănător, la nivel psihic nu toate operațiile psihice îi sunt disponibile nou-născutului. Dar știm că unele dintre cele mai importante mecanisme de care ființa umană se folosește la începutul vieții sunt proiecția și introiecția. Când spun că știm este totuși de subliniat că noi ne imaginăm acest lucru, la fel cum tot ceea ce scriu este o presupunere – în acord cu multiple observații din mai multe domenii, realizate de foarte mulți specialiști – pentru că noi nu putem ști cu certitudine ce se întâmplă în mintea unui bebeluș.
Este totuși de subliniat că, în ultimele decenii apar tot mai multe cercetări care invalidează parțial o serie de teorii pe care s-au bazat sistemele mari de cercetare și înțelegere de până acum. Una dintre aceste idei se referă la faptul că bebelușul nu este atât de neajutorat pe cât s-ar crede și că încă de la naștere acționează în el un teritoriu care recunoaște autonomia, separarea de celălalt, dorința de viață.
Spun asta pentru că inițial psihanaliza nu lua în calcul un asemenea nivel de funcționare, punându-se mai degrabă accentul pe dependență totală, fuziune, simbioza (sunt doar câțiva termeni care descriu imposibilitatea bebelușului de a trăi separarea de mama lui, la un moment dat).
Ceea ce îmi pare că lasă să se vadă Winnicott, și o numește ca atare este „o distanță față de teoria care tinde spre o concepție a realității externe doar în termenii mecanismelor proiective ale individului”. Altfel spus, el face loc unor procese de viata, bazale, care funcționează „dedesubt” sau „în paralel” cu procesele proiective. Este adevărat că, în spiritul perspectivei dezvoltării, cred că Winnicott vorbește tot în termeni de stadii de dezvoltare și pare foarte rezonabil să fie așa. În felul în care aceste procese sunt vizibile în analizele adulților, și nu numai, mă face să spun că funcționarea dincolo de mecanismele proiective este în acțiune încă de la începutul vieții, în paralel, simultan, cu funcționarea proiectiv-introiectivă. Dar lămurirea acestor aspecte mai târziu (iar atunci voi putea specifica faptul că teoria lui Winnicott și cea kleiniană sunt paralele și deci nu pot fi împăcate, însă asta nu înseamnă că se exclud).
Proiecția este un fenomen prin care anumite conținuturi psihice, greu de trăit, sunt expulzate în afara sistemului. În Vocabular apare în felul următor:
- Termen utilizat într-un sens foarte general în neurofiziologie și în psihologie pentru a desemna operația prin care un fapt neurologic sau psihologic este deplasat și localizat în exterior, fie trecând de la un centru la periferie, fie de la subiect la obiect. Acest sens comportă accepții destul de diferite.
- În sensul psihanalitic propriu-zis, operația prin care subiectul expulzează din sine și localizează în altul, persoană sau lucru, calități, sentimente, dorințe, chiar „obiecte” pe care nu le cunoaște sau le refuză în sine însuși. Este vorba aici de o apărare de origine foarte arhaică, ce acționează mai ales în paranoia, dar și în moduri de gândire „ normale”, cum ar fi superstiția. (Laplanche si Pontalis, p.308)
Astfel devine clar și ce am numit conținuturi psihice – calități, sentimente, dorințe și chiar obiecte. Dacă toate acestea provoacă un deranj prea mare înăuntru, interiorul nostru a fost creat să scape de o asemenea greutate internă într-un mod automat. De exemplu, atunci când tristețea te împresoară iar acest lucru este prea greu de recunoscut (de exemplu, pentru că nu ai niciun motiv vizibil) ai putea crede că cei din jurul tău sunt triști. De multe ori se întâmplă ca atunci când cineva îți atribuie o stare pe care nu o ai, acesta, de fapt, să proiecteze aceasta are asupra ta, adică să încerce să scape de ea din propriul său sistem psihic prin „pasarea” acelei stări în exterior, adică ție.
Dacă ați înțeles mecanismul, atunci va fi chiar ușor să vedeți că pentru un bebeluș asaltat de tot felul de senzații pentru care nu are un aparat de reglaj și înțelegere, să le „arunce” în afara sa, să (se) scape de ele cumva, este un proces vital. El trebuie să facă asta dacă nu „vrea” să facă implozie. Partea interesantă este că acolo unde le aruncă, de obicei, este cineva… adică mama.
De multe ori obișnuim să spunem că a crește un copil, a sta cu el 24 de ore din 24 este epuizant (deși eu intuiesc că majoritatea spune așa doar superficial, iar mai târziu asta devine o plângere, dovadă a neînțelegerii propriu-zise). Ce vreau să spun este că epuizarea vine și din faptul că mama, cel puțin în primul an, va fi un recipient atotcuprinzător al tuturor tensiunilor interne ale copilului. Ea trebuie să se descurce cu aceste tensiuni pentru ca bebelușul să nu facă implozie, ea să nu facă implozie, și sistemul familial să nu facă implozie. Doar ca un adaos, spun că rolul tatălui este să asigure la fel de bine sistemul mamă-bebeluș, pe cât de bine trebuie să asigure mama sistemul bebeluș.
Vedeți deci că la începutul vieții nu este vorba atât de un refuz al unor stări interne de o natură sau alta, ci de un mecanism vital de scădere a tensiunii interne fără de care, mintea bebelușului – și nu numai – nu ar avea o dezvoltare normală. Vorbim aici de primele 3 luni de viață ale copilului pentru că începând cu vârsta de 3-4 luni, mecanismele de negociere cu tensiunea se schimbă dramatic.
Aceasta este prima jumătate de proces din ceea ce Winnicott numește relaționarea cu obiectele. Înțelegeți că denumirea pe care Winnicott o folosește este confuzantă pentru noi, care atunci când folosim termenul „relaționare” avem în minte ca și însoțitor un alt termen, care în contextul despre care vorbim nu se aplică, și anume cel de „ intersubiectiv”. Pentru Winnicott nu apare nici un „intersubiectiv” – acesta este rezultatul pășirii prin celălalt stadiu.
De altfel, este puțin nepotrivit termenul „relaționare cu obiectul” pentru că în realitate, așa cum spune și al doilea citat pe care l-am ales, în interacțiunea prin proiecție, exteriorul, oricare ar fi el, este definit de ceea ce se „aruncă” asupra lui, și nu de caracteristicile reale pe care le are. De exemplu, mi s-a întâmplat nu o dată ca, fiind extrem de concentrat, un celălalt să mă întrebe dacă nu cumva sunt supărat. Dificultatea de a face diferența între stările mele și lipsa întrebării lui despre cum mă simt, face posibilă ipoteza proiecției într-o asemenea situație.
Astfel, relaționarea prin intermediul proiectiei este o falsificare, într-un fel, a relaționării. Poate cel mai întâlnit și tulburător exemplu este cel despre îndrăgostiți, despre care se spune că se îndrăgostesc de propriile lor proiecții iar atunci când acestea nu mai sunt sustenabile, relația cunoaște o degradare semnificativă. Adică mă îndrăgostesc doar de imaginea pe care am crezut din tot sufletul că o ai, și nu de tine așa cum ești, căci, cel puțin o perioadă de timp, te voi vedea doar prin lentilele mele (proiective) fără a putea ajunge la tine, cea adevărată.
Cel de-al doilea element al primului stadiu este cel introiectiv. Introiecția, găsim în Vocabular că este”
„Proces pus în evidență de investigația analitică: subiectul determină trecerea, într-un mod fantasmatic, din „afară” în ”interior”, de obiecte și calități intrinseci acestor obiecte.
Introiecția este apropiată de încorporare, care constituie profilul corporal, dar ea nu implică în mod necesar o referire la limita corporală (introiecție în Eu, în Idealul eului etc).
Se află într-un raport strâns cu identificarea.” (Laplanche si Pontalis, p.200-201)
După cum se vede treaba există o avalanșă de termeni în psihanaliză care spun despre aceste procese. Însă este esențial să reținem doar mișcările mari, generael, și apoi, pentru oricine dorește să cerceteze în amănunțime, există materiale bogate pentru fiecare dintre acești termeni.
Dar aici vorbim despre procese.
Dacă procesul despre care vă vorbeam până mai adineauri presupunea mișcarea dinspre înăuntru înspre înafară, ne putem imagina și că există mișcarea dinspre în afară înspre înăuntru – și ea poartă numele de introiecție.
În exemplul pe care îl dădea mai devreme, întâi proiectez asupra ta toate calitățile bune din lume, apoi îmi „dau seama” ce persoană extraordinară ești, mă îndrăgostesc de tine lulea și te doresc tare, adică vreau să te iau înăuntrul meu, să te introectez. Fantasmatic, îmi zic că dacă aș avea toate acele bogății pe care tu le ai (de la mine, prin proiecție) atunci viața mea ar fi perfectă. Și astfel, atunci când te iubesc așa, și când știu că ești a mea, eu sunt complet (adică ce am proiectat în tine, se întoarce la mine).
Exemplul opus este perfect valabil dar l-am amânat un pic până când aveați o imagine clară a mișcărilor interne. Dacă nu pot suporta furia în sistemul meu intern, am să o proiectez în tine; fiind în tine, mă uit la tine și mă sperii de furia pe care o ai (pentru că ți-am dat-o și nu voi putea recunoaște asta); mi se face teamă de tine și îmi dau seama că ce am de făcut este să mă apăr împotriva furiei tale (pentru că eu nu pot să o țin înăuntru de teama distrugerii); dar dacă nu pot scăpa de tine, atunci nu voi avea încotro – căci natura nu alege – și va trebui să te iau înăuntru, așa cum se întâmplă în cazul pozitiv descris mai sus. Dar pentru că în felul ăsta furia de care voiam să scap ajunge iarăși în sistemul meu interior, eu mă simt în pericol pe dinăuntru, același pericol al imploziei, al distructivității vieții mele. Și astfel, voi încerca iarăși să arunc furia în afară, într-un alt cineva.
Mișcarea proiecție-introiecție este prima mișcare descrisă de interacțiune cu exteriorul, adică ceea ce Winnicott spune despre relaționarea prin identificare. La fiecare proiecție-introiecție, sistemul psihic poate fi întărit sau slăbit. Tensiunile mari, fie ele pozitive sau negative, destabilizează sistemul pe moment, afectând pe termen variabil capacitatea de reglaj afectiv.
Aceasta (proiecția-introiecția) însă este doar jumătate de proces; pentru a o vedea pe cealalta, trebuie să schimbăm perspectiva din care privim și asta necesită efort, pentru că mecanismele acestea sunt mentale și nu funcționează în vid.
Dar vom ajunge și la asta.
Pentru că aceste două mecanisme unite între ele sunt atât de puternice și primitive, ele ocupă un spațiu semnificativ în modul în care ființele umane, chiar adulte, ajung să negocieze cu realitatea soluții mai mult sau mai putin viabile. De asemenea, ele alcătuiesc un sistem închis, în sensul în care informația vehiculată este in principal informația care aparține propriului sistem psihic iar interacțiunea cu celălalt nu presupune un schimb autentic sau în dialog; o asemenea relatie este destinată folosirii celuilalt ca ecran de proiectie, ca recipient în care pot așeza, arunca, expulza, ceea ce sistemul meu mental nu poate susține de unul singur. Am nevoie de un asemenea container pentru a ține proiecțiile mele – doar așa mă simt într-un echilibru cât de cât, stând mereu cu teama că „containerul” ar putea la un moment dat să fie distrus din cauza „gunoiului” pe care l-am pus în el sau ar putea să se sature de aceste „jocuri” și să-mi dea cu propriul meu „gunoi” în cap și astfel să mă pună într-o postură imposibilă, aceea de a suporta propriile mele tensiuni.
Aici putem face alți câțiva pași necesari imaginii de ansamblu – există o speranță secretă atunci când proiectăm, despre care ne vorbește chiar Bion. Conținătorul, mama despre care vă ziceam mai devreme și care stă cu bebelușul 24/24, se presupune – nu știu de unde – care un sistem de reciclare a gunoiului proiectiv. Ce înseamnă asta? Că în fantasma mea, sper că dacă îți arunc în spate ce nu pot eu duce, nu doar că tu vei putea duce o perioadă, dar când vei obosi, îmi vei da înapoi greutatea potrivită puterilor mele.
Mama nu poate plânge cot la cot cu bebelușul pentru că asta o va face complet incapabilă să îngrijească bebelușul. Ea, ne spune Bion, are un sistem digestiv-mental extraordinar de bun prin care poate digera toate tensiunile care vin de la copil, și prin asta nu doar că îl poate regla pe puiul de om, dar îl și poate cunoaște. Vă dați seama ce complexitate se află aici? Cred că este un obicei să ne gândim că aceste procese sunt atât de unitare încât sunt unul singur. Eu, cel puțin intuitiv, cred că sunt mai multe care rulează simultan și nu pot fi văzute așa decât în anumite momente, așa cum apare soarele după lună în eclipsă.
Deși îmi dau seama că m-am întins cu discuția, este de neevitat și o țin cât se poate de simplă. Asta nu înseamnă însă că nu va fi mult mai complicată pentru că în acest punct, spuneam mai devreme, este necesară o schimbare de perspectivă. Și asta se referă la faptul că până acum a vorbit despre un schimb de conținuturi psihice care se întâmplă între două minți (care nu sunt percepute încă, ca fiind două minți). Acum vom vorbi despre mediul în care aceste schimburi au loc, căci fără acest mediu nu putem înțelege cum se trece la ceea ce Winnicott numește folosirea obiectului, un stadiu net superior de funcționare psihică.
După cum va imaginați deja, acest lucru îl vom face in podcastul următor.