Folosesc adesea expresia de igiena mentală când mă refer la grija pe care trebuie să ne-o purtam pentru interiorul nostru. Nu mai știu unde și când am auzit-o, dacă chiar așa s-a întâmplat, însă mi-a plăcut ce vrea să exprime și-am adoptat-o ca să pot comunica celor cu care lucrez că fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă de propria minte și, mai extins, de propria lume interioară.
Cred că unul dintre pașii necesari în aceasta direcție, pentru noi toți, este să acceptăm moștenirile pe care le-am primit de la părinții noștri, iar aici mă refer la părinții biologici precum și la toți cei care au trăit înaintea noastră. Asta e direcția către care lectura Sfinților Părinți mi-a îndreptat atenția într-un mod aparte. Fără să am pretenția că înțeleg sensurile adânci ale unor asemenea lucrări, totuși mintea mea s-a oprit la unele dintre ele. Cuvintele Sf. Nicodim Aghioritul sunt un exemplu:
După cum orice creștin are datoria de a face tot ce îi stă în putință spre a-și redobândi pacea inimii atunci când și-o va pierde, tot așa să știe că nu este nici drept, nici înțelept ca orice întâmplare de pe lumea aceasta, de care va avea parte, să-l lipsească de această pace sau să i-o tulbure.
Nu cred că trebuie să fii un credincios fervent ca să fii mișcat de asemenea cuvinte care îndreaptă atenția tocmai către grija despre care vorbeam mai sus. Dimpotrivă, cred că pacea inimii despre care vorbește Părintele, este cea căutată de întreaga lume, indiferent de credința la care aderăm.
Desigur, raportul stabilit în citatul de mai sus între această pace și „orice întâmplare de pe lumea asta” este unul tare, solid prin intenția puternică de a nu te lăsa tras într-o parte sau alta de lumea fenomenală ci de a te ține determinat către sursele puterii interioare. Știu că pe mulți sperie faptul ca în credința noastră creștină, Dumnezeu este sursa puterii noastre interioare, rădăcina și resursele de care avem nevoie pentru a ne trăi viața întru bine. Dar fiecare să creadă ce poate!
Ce mi s-a părut mai interesant, pentru că e mai util, în scriitura Sfântului este următorul pasaj:
Ca să-ți păzești inima împăcată în orice lucrare, este nevoie, de asemenea, să o ocrotești și să o aperi de anumite mustrări și certuri lăuntrice, din partea conștiinței tale, care uneori sunt de la diavolul, chiar dacă ți se va părea că sunt de la Dumnezeu, din pricină că te vor osândi pentru o greșeală sau alta. Îți vei da seama de unde vin după roadele lor. Căci, dacă te vor smeri și te vor face să fii cu mai multă luare aminte la faptele tale, dacă nu-ți vor nimici nădejdea și încrederea pe care le ai în Dumnezeu, să le primești ca venind de la Dumnezeu și să-I mulțumești; iar dacă te vor tulbura și te vor face să fii cuprins de o teamă peste măsură, neîncredere, nepăsare și lenevie față de lucrarea binelui, să fii încredințat că vin de la vrăjmașul și să nu le dai ascultare, ci să urmezi drumul și nevoința.
Avem aici niște indicatori foarte clari ai orientării acțiunilor noastre, adică tocmai acele jaloane de care avem adesea nevoie pentru a putea discerne între bine si rău. Vei putea să iți cântărești acțiunile după roadele lor, zice Părintele: dacă in sufletul tău va apărea apatia, neatenția, nepăsarea de ce se intampla în jurul tău dar mai ales cu tine, în cazul ăsta să știi că ești într-o eroare. Acțiunile tale îți aduc un prejudiciu intern major și trebuie să îți reconsideri poziția. Dacă în sufletul tău, zice, este generat ca un suflu nou, o stare de prezență fără efort, o atitudine corectă față de propria persoană – care nu e cu nimic mai înaltă sau mai scundă decât a oricarei alte ființe umane – și un fel de bucurie a lucrului făcut bine, atunci, ei bine, ești pe calea cea dreaptă.
Importanta pasajului de mai sus mi se pare mare și pentru că face referire directă la protecția pe care trebuie să o asiguram interiorului tocmai împotriva conștiinței – conflict intern pe care suntem atât de obișnuiți să-l observăm în practica noastră. Nu e musai nevoie sa ne afundăm în întrebarea de unde vin aceste gânduri, fie ele bune sau rele. Creștinul vorbește despre Dumnezeu și diavol, kleinianul vorbește despre pulsiunea de viață si cea de moarte, alții vorbesc de iluziile generate de ignoranța noastră – ideea e că înainte să ne putem întreba, ele sunt deja în mintea noastră si apoi trebuie să facem ceva cu ele. Toate acestea sunt încercări pe care omenirea le-a articulat în a negocia cu neîmpăcatele realități interne.
Partea bună a moștenirii noastre ne poate ajuta în lucrarea pe care o facem în a ne menține mintea limpede.