“Tacerea analistului nu este nici mutism, nici vid, nici absenta a cuvantului sau a sensului caci prezenta sa contine semnificatiile pe care pacientul le acorda” (LeBreton)
“Terapeutul este orientat catre pacientul sau; sarcina lui nu e doar de a asculta, fapt care n-ar acorda suprematie decat vorbelor rostite, ci si de a auzi, ceea ce permite si celorlalte sensuri sa participe si de asemenea trezeste o atentie speciala fata de tacere care spune lucrurile pe un alt mod si care nu se multumeste doar sa auda” (LeBreton)
“Banuiesc ca tacerea mea este instrumentul meu terapeutic cel mai fiabil in tratarea pacientilor mei, oricarui caracter nosologic i-ar apartine…Pentru fiecare pacient vine un moment in cura sa in care el constata cu surprindere <trebuie ca tacerea dv ajunge intr-adevar la mine> in vreme ce toate sau aproape toate interpretarile mele formulate verbal esuasera” (Searles)
“Tacerea pe durata tratamentului este zgomotoasa prin masinatiile corporale ale prezentei comune” (LeBreton)
“Tacerea…este garantul suveranitatii unui ritm necesar ce protejeaza economia psihica a unui pacient care se teme sa nu fie brutalizat fara folos si cu riscul de a se desprinde de lume…singura care permite scurgerea timpului si travaliul inconstientului” (LeBreton)
“Tacerea…nu este vida, ci o alta maniera de a interioriza problema existentei” (LeBreton)
“Vorbirea pare sa fie uneori o fortareata sonora menita sa-l alunge pe terapeut, pentru a-l determina sa rataceasca intr-o masa de cuvinte care urmaresc sa-l amorteasca; ea devine o vorbarie neobosita de a risipi angoasa, a intrerupe legatura cu analistul, a-l reduce la neputinta. Vorbirea e in acest caz cel mai bun mijloc de a nu spune nimic. <Dia-logicul este chirurgical extirpat> spune Resnik”
“La un anumit moment al analizei insasi tacerea analistului devine factor care favorizeaza reciprocitatea fortelor emotionale. Ea pare sa nu permita sa se treaca peste probleme si determina constientizarea celor ce se ascund in spatele observatiilor despre timp ori despre biblioteca din incapere” (Reik)
“Nu exista vorba fara raspuns chiar daca reactia consta doar in tacere, cu conditia ca cineva sa fie de fata…iar aceasta este esenta functiei sale (a analistului) in analiza” (Lacan)
“Tacerea analistului rascoleste inconstientul subiectului, il obliga sa reflecteze asupra urmarilor produse de vorbele sale ori asupra imaginilor visate” (LeBreton)
“Orice modificare a modului de a asculta schimba semnificatia tacerii si afecteaza discursul sau sentimentul pacientului” (LeBreton)
“…la un bolnav, un conflict in mare parte inconstient asupra caruia pastreaza tacerea de cateva luni, ba chiar mai multi ani, pentru ca stie ca ar fi prematur sa formuleze o interpretare, aceasta descoperire insasi transforma capacitatea de a reactiona ori de a participa in mod tacita la propria existenta…daca aceste modificari vor genera mai multa seductie ori mai multa distanta, sau cate ceva din toate acestea, n-as putea spune. Este insa sigur ca pacientul le percepe, la nivelul inconstientului sau al preconstientului – acest detaliu conteaza prea putin. Probabil de asemenea ele il ajuta sa constientizeze sentimente si amintiri in cauza si sa asimileze interpretarile verbale referitoare la acest material mai inainte inconstient” (Searles)
“Simptomul este o exprimare nefericita a tacerii, un cuvant absent, un sens urmarit a carui cautare este presarata cu capcane, remuscari, eschive, cuvinte inutile sau dureroase” (LeBreton)
“Tacerea…emite toate raspunsurile posibile, cele pe care individul doreste sa le auda si pe care imaginatia le ofera din abundenta, fara ca ele sa trebuiasca rostite” (LeBreton)