In timp ce urcam pe o panta abrupta, vorbeam, spuneam glume si ne simteam bine. E adevarat ca era o ceata destul de deasa, asa cum numai pe munte iarna poate fi. Stiam ca putin mai sus ninge, dar inca nu ajunsesem acolo. Cu fiecare pas pe care il faceam se instala inauntru o epuizare pe care nu o gandeam si, cred ca in prima faza, nici macar nu o simteam. Doar asezam pas dupa pas, asa cum se urca la varf, incet si sigur, pentru ca stiam ca intotdeauna ajung pe varf. De data asta insa, a fost altfel!
Da, am urcat pana cand am simtit ca corpul meu nu imi mai recunoaste mintea…sau o fi fost invers?! Am urcat pana cand am zis ca nu mai pot si trebuie sa ma intorc inapoi…pentru ca desi ma uitam inainte, nu mai vedeam nimic. Imi spuneam “e prea departe” dar nu mi-era clar ce era prea departe si cat de departe. Am simtit puternic nevoia sa mananc ceva, dar nu aveam nimic.
Continuarea aici:
https://blog.iarpp.ro/cum-se-fac-si-se-desfac-gandurile/