[Despre intro – Pe data de 14 noiembrie 1867, la editura „Gyldendal” (Copenhaga), a fost publicată una dintre cele mai impresionante opere ale marelui dramaturg norvegian Henrik Ibsen.…
Poemul dramatic de inspirație istorică şi legendară, cu implicații simbolice şi protestatare, Peer Gynt reprezintă o poveste a unui călător, care trece prin multiple aventuri remarcabile şi suferă o metamorfoză totală. Tânărul ţăran, Peer Gynt, vesel şi sensibil, îşi pierde treptat trăsăturile umane: nimerind în împărăţia subterană a trollilor, el acceptă să se dezică de lumina zilei, este gata să-şi prindă o coadă pentru a deveni rege; devine traficant de oameni în America şi Africa, se îmbogăţeşte şi duce o viaţă fără nici un ideal. După ce a fost furat şi abandonat de prieteni falşi, bătrânul Peer se întoarce în patrie, unde trebuie să plătească pentru viaţa irosită inutil. Vidul sufletesc şi disperarea lui Peer n-au margini. Solveig, femeia iubită în tinereţe, dar părăsită, îi salvează sufletul de la uitare prin dragostea ei păstrată de-a lungul vieţii. Bătrână şi oarbă, ea îi îngână un cântec de leagăn şi muribundul Peer înţelege că viaţa omului n-are sens fără dragoste. Peer Gynt vorbeşte despre căutarea permanentă a Sinelui superior, despre efortul omenesc de a-şi păstra verticalitatea şi pierderea acesteia în încercarea de a fi om].
Am sa fac o scurta recapitulare a ceea ce am vorbit pana azi: în primul podcast, v-am povestit despre alcătuirea lumii interne și obiectele ei. Am subliniat nu doar felul in care apar aceste obiecte, locuitorii lumii noastre interne, ci si continutul lor, precum si o mică parte din dinamica lor înăuntrul nostru. Mai apoi am vrut sa pun in lumina cum se realizează schimburile primare între interiorul nostru si exterior, prin mecanismele proiectiv-introiective. La sfârșitul podcastului de data trecută va spuneam ca am ajuns in pragul unei schimbări de perspectivă.
De fapt, aici am întâmpinat niște greutăți mari în înaintarea în material. Nu de altceva, decât că am citit Winnicott, volumul Joc și realitate, de unde am luat aproape toate citatele. Și dintr-o dată, o lumină complet nouă minții mele a apărut în lecturare, o lumină pe care nu o văzusem până acum. Mă refer la felul în care a vorbit despre a treia arie, aria culturală, despre care doar bănuiesc că ceilalți psihanaliști se referă ca joacă sau joc. Ideea lui nu a fost nouă pentru mine, fiindcă am studiat despre câmpul interpersonal al lui Stern sau despre al treilea al lui Ogden sau Jessica Benjamin. Dar a treia arie a lui Winnicott îmi pare cumva diferită de toate, poate pentru că am putut-o observa într-un areal de opere mai extins.
Și tocmai în acest subiect mi se pare că se vede cu cea mai mare claritate superpoziția, suprapunerea, simultaneitatea, funcționarea în paralel despre care vorbeam. Căci mecanismul proiecție-introiecție, era să zic schizo-paranoid, are loc într-un mediu, iar acel mediu este mediul de îngrijire cum îl numește Winnicott; și din acel mediu de îngrijire fac parte metabolizările mentale ale lui Bion.
Înțelegeți? În timp ce acționează aceste puternice mecanisme defensive, în același timp acționează și puternicele mecanisme salvatoare. Ele nu sunt echivalente ca forță și tind să cred că cele defensiv-limitatoare sunt mai puternice în general. Dar mecanismele salvatoare par a acționa la interfața minților și a realităților psihice. Inițial separate, dar cât de separate! Una e mintea copilului care proiectează și care nu vrea/poate să se țină singură. Și e una în sensul în care e izolată, deși nu se știe așa. A doua e mintea mamei care primește proiecțiile și le metabolizează, până devin hrănitoare pentru copil. Este a doua minte dar, într-un fel, tot izolată în procesul ei de metabolizare (și așa și trebuie să fie, pentru a putea să-și facă treaba). Ele, mințile, se întâlnesc din nou în procesul de introiecție, când copilul primește hrană metabolizată de la mamă, care știe – cum Dumnezeu?! – cât și cum poate copilul ei să țină în minte.
Vedeți neputința limbajului – vorbim despre două minți, care funcționează în mediul lor intern, și apoi vorbim despre întâlnirea lor ca și cum am vorbi despre doi oameni care se întâlnesc și își înmânează unul altuia un pachet, iar apoi își continuă drumul lui fiecare.
Imaginea nu e satisfăcătoare, dar ea spune ceva.
Dacă mai adaug că încă nu am ajuns la stadiul în care pentru bebeluș există un exterior separat de sine, chiar că mințile se încurcă fără ieșire.
Bun, să ne întoarcem la mediul în care mecanismele schizo-paranoide acționează și deci la mediul de îngrijire despre care vorbea Winnicott. Despre acesta, autorul ne spune că are trei funcții: susținere (holding); gestionare (handling) și prezentarea obiectului. Aceste funcții conduc mintea înspre integrarea diferitelor conținuturi.
La întrebarea – „Ce vede un copil când privește chipul mamei?”, Winnicott răspunde așa:
Sugerez că, în mod obișnuit, copilul se vede pe el însuși. Cu alte cuvinte, mama privește copilul, iar modul în care arată ea are legătură cu ceea ce vede acolo.” (Winnicott, 2006a, p.160).
Iar mai apoi adaugă
„Oricum, mulți bebeluși trebuie să aibă parte de o lungă experiență de a nu primi înapoi ceea ce dau. Privesc și nu se văd pe ei înșiși. Există consecințe. În primul rând, propria lor capacitate creativă începe să se atrofieze și, într-un fel sau altul, încep să caute în jur alte căi prin care să primească înapoi de la mediu o bucățică din ei înșiși.” (Winnicott, 2006a, p.161)
Când am citit aceste pasaje din Winnicott mi-am adus aminte de o lucrare scrisă acum mai bine de 10 ani, împreună cu Rita Teodoru, și prezentată în cadrul Facultății de Filosofie, în care ziceam așa:
Pentru a putea oglindi pe cineva, nu sunt suficienți ochi care să vadă, ci ochi care să te vadă și să te recunoască și ochi în care să te vezi și să te recunoști. Ceea ce vorbește despre o capacitate interioară (de conținere), caracterizată de faptul de a ține pe cineva în privirea interioară, a te putea uita la celălalt în interiorul tău, a-l re-construi acolo pentru tine în lipsă, într-o intimitate pe care expresii ca „ești lumina ochilor mei…te iubesc ca pe ochii din cap” o sugerează”.
Acum îmi pare că mare parte din ce scriu este doar elaborarea amănunțită a acestui pasaj de-atunci, a schimbului profund și intim care apare între mamă și copilul ei.
Winnicott spune că dincolo de faptul că modul fizic în care este ținut nou-născutul în brațe este semnificativ, ca gest fizic, ceea ce se află pe dinăuntru este la fel de important și este cuprins în cuvântul adesea folosit în psihanaliză holding sau susținere. Alături de containing, termenul folosit de Bion, cele două alcătuiesc o imagine puternică despre întâlnirea și intimitatea despre care vorbeam mai sus.
Și e tare elegant cum zice Winnicott, că la un moment dat bebelușul o să se uite de jur împrejurul său și o să o vadă pe mamă. El chiar se uită la mama lui, însă ceea ce vede este felul în care mama se uită la el. Chiar așa cum spun pasajele de mai sus, bebelușul este pe fața mamei și el se poate vedea pe sine așa. Dacă asta nu se întâmplă, se va căuta altundeva, în suprafețe care să-l oglindească mai echilibrant. Desigur, cuvântul „echilibrant” nu este ales întâmplător – el vrea să spună că dacă bebelușul nu se poate vedea pe fața mamei așa cum e, foarte probabil că se va speria îngrozitor, văzându-se „altfel”. Mai precis, el își va însușii prin introiecție felul în care arată el însuși pe fața mamei, chiar dacă nu este el acela. Astfel, un obiect intern străin ajunge înăuntrul copilului, iar de acolo poate „începe” construcția renumitului Sine Fals, acelei părți contrafăcute de negociere cu exteriorul. Este o mască extrem de bine construită și care nu va ceda la dorința de a scăpa de ea ci, exact cum ziceam la început despre obiecte, devine „o structură imersată în sine”. Dar amân un pic dezvoltarea negativă.
Mă gândesc că o completare potrivită a îngrijirii materne timpurii vine din partea lui Erik Erikson. Este ușor să vă dați seama cum am făcut legătura: pare că esența eșafodajului pe care se sprijină dezvoltarea ființei umane este cuprinsă în termenii „basic trust”, încrederea bazală. Și aș vrea să zic vreo două cuvinte și despre asta, iar mai apoi mă întorc la Winnicott, pentru că, în realitate, el a făcut mai mult decât să accentueze și să descrie în termenii lui îngrijirea maternă primară. A introdus o linie paralelă de funcționare psihică, nepulsională.
Dar întâi despre încredere:
„…doza de încredere care derivă din cele mai timpurii experiențe ale copilăriei nu pare să depindă în mod absolut de cantitatea de hrană sau de dovezile de iubire, ci mai degrabă de calitatea relației cu mama. Mama creează în copil un sentiment de încredere prin intermediul unui tip de îngrijire care, în esența sa, combină grija profundă pentru nevoile specifice ale copilului cu un sentiment ferm de încredere personală și care se manifestă într-un cadru bine cunoscut, acela al stilului de viață propriu culturii din care provin mama și copilul. Acesta constituie baza viitorului sentiment de identitate al copilului, care mai târziu va fi format dintr-un sentiment de a fi „în regulă”, de a fi el însuși și de a deveni ceea ce ceilalți au încredere că va deveni.” (Erikson, p.305)
Acestea sunt cuvintele lui Erikson, iar valoarea lor îmi este greu să o subliniez îndeajuns și, mă gândesc, că poate fi chiar surprinzătoare și rezonantă cu ceea ce pare că se străduiește Winnicott să spună. Mă refer în primul rând la faptul că între dovezile de iubire și încredere nu există o relație direct proporțională. Și chiar bunul simț ne îndeamnă să ne gândim așa, iar eu îmi formulez chiar în termeni extremi (și falși) această înțelegere – în această ecuație iubirea nu contează! (fac asta doar pentru a pune în evidență clar aspectul încrederii). Știu că este cumva contraintuitiv cu ceea ce se vehiculează peste tot și anume că dacă o mamă își iubește copilul, asta e îndeajuns pentru o bună creștere. Erikson o spune clar, Winnicott o spune în felul lui, iar observația cotidiană o susține deplin – mamele își iubesc copiii (dacă nu cumva sunt grav bolnave, ceea ce este rar) – dar asta nu înseamnă neapărat și că încrederea de bază este fundamentată. Cum e cu putință acest lucru?
Erikson are răspunsuri la această întrebare. El zice așa:
„Părinții trebuie nu numai să dispună de anumite moduri de a îndruma prin interdicții și permisiuni, ei trebuie, de asemenea, să fie capabili să transmită copilului o convingere adâncă, aproape somatică, a faptului că ceea ce fac ei are o semnificație. În cele din urmă, copiii devin nevrotici nu din cauza frustrărilor, ci din cauza lipsei sau pierderii semnificației sociale a acestor frustrări”. (Erikson, p.305)
Față de ceea ce s-a spus până acum, acest răspuns aduce o adâncire semnificativă a înțelegerii – este vorba despre calitatea relației, iar calitatea relației are de a face cu faptul că ceea ce fac participanții la relație are o semnificație. Aici își găsește locul în mod natural capacitatea de conținere și metabolizare despre care vorbește Bion – căci semnificația nu este ceva ce relația primește de la altcineva decât de la cei doi implicați în relație. Iar în cazul relației sau unității mamă-bebeluș, singura persoană aptă să țină, să creeze și să viseze semnificația relațională este mama. Dacă ea nu poate acest lucru, dintr-un motiv sau altul, apar discrepanțe sau chiar mai rău, discontinuități în semnificare, adică în relație și, după cum voi spune mai târziu, în minte.
Aducând toate aceste idei împreună, pot spune că iubirea e bună, căldura și hainele sunt bune, hrana e bună și trebuie să fie la locul și la timpul bun, felul de a fi ținut în brațe e bun…da… însă în același timp „convingerea adâncă, aproape somatică” este bazală. Chiar dacă exagerez, am să zic „bazal” – adică vital pentru ce înseamnă încrederea persoanei în ce înseamnă relație, adică oameni, în ce înseamnă viața, devenirea proprie, în putința de a răspunde de propria persoană în fața propriei persoane și a lumii.
Ce frază puternică spune Erikson – ne îmbolnăvim nu din cauza limitărilor și frustrărilor…nu, căci o parte din ele sunt naturale și nu pot fi ocolite. Pentru acestea creștem, ne maturizam, ne întărim. Dar faptul de a nu putea avea un sens propriu, într-o comunitate, ei bine, asta nu putem îndura.
Aici se inserează semnificația profundă a ceea ce îmi spunea prietena mea – ”înainte de a fi cineva, trebuie să fi fost”. Asta înseamnă convingerea somatică – să-l poți privi pe celălalt în completitudinea lui, ca ființă de o complexitate care depășește orice înțelegere și cu capacități care îl alcătuiesc și care îl pot duce acolo unde, acum, nu poate cuprinde cu mintea.
Dar să știți că tot Winnicott vine cu o nuanță chiar mai profundă a acestor aspecte, într-un alt capitol al cărții despre care vă spuneam mai sus. De pe același nivel, el diferențiază efectul masculinului și femininului în creșterea copilului.
„…elementul masculin face, în timp ce elementul feminin (în bărbați și femei) este.
Am ajuns la poziția în care susțin că relația de obiect în termenii acestui element pur feminin nu are nimic de a face cu pulsiunea (sau instinctul). Relația de obiect susținuta de pulsiune aparține elementului masculin al personalității necontaminat de elementul feminin.
Descrierea clasică cu privire la găsire, folosire, erotism oral, sadism anal, stadii anale, etc. apar din luarea în considerare a vieții elementului masculin pur. Studiile identificării bazate pe introiecție sau încorporare sunt studii ale experienței elementelor masculin și feminin deja amestecate.
Studiul elementului feminin pur ne conduce către altceva.
Studiul elementului feminin pur, distilat, necontaminat ne conduce la FIINTARE, iar asta formează singurul fundament (viabil) pentru autodescoperire și un sentiment al existenței (iar apoi mai departe la capacitatea de a dezvolta un înăuntru, de a fi un conținător, de a avea capacitatea de a folosi mecanismele proiecție și introiecție și de a se relaționa cu lumea în termenii introiecție și proiecției.)
Se pare că frustrarea ține de căutarea satisfacției. De experiența ființării ține altceva, nu frustrarea, ci mutilarea. (Winnicott, 2006a, p.120-122)
Legătura care apare neforțat între încrederea de bază, acea convingere că celălalt are un sens și un loc în lumea în care trăim, se completează perfect cu acest a fi despre care vorbește Winnicott, și pe care îl acordă elementului feminin din viața noastră. Acest feminin care permite lucrurilor să fie cum sunt ele, crezând în ele – sau, cum spunea o colegă, dându-le credit – este prezent (sau poate fi) încă de la începutul vieții și constituie o linie de dezvoltare în paralel, nepulsională pentru că nu aparține persoanei, ci Celuilalt bun.
Așa cum spune și Winnicott, și cum lasă să se întrevadă ceva din caracterul fenomenologic, proiecția și introiecția, mecanismele primitive de interacțiune cu exteriorul, sunt mecanisme ale masculinului și, aș adăuga eu chiar cu riscul să fiu neînțeles, ale minții. Mintea umană are un anumit dinamism încă de la început, dar și de conținuturi diverse pentru a funcționa. E suficient să încercăm să medităm concentrându-ne asupra unui singur aspect al realității – interior sau exterior – și veți vedea cât de chinuită e mintea și cum va încerca să furnizeze material specific – gânduri și imagini – pentru a-și continua funcționarea de zi cu zi.
Pe de altă parte, îmi pare mie, ca această FIINTARE despre care vorbește Winnicott, prezența în aici-și-acum, este ceva mai mult decât funcționarea minții sau mecanismele, oricât de complexe, ale minții. Cred că este o existență așa cum spunea Eigen – „un mod de a trăi care este întreprins cu toată ființa, total, cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea” – el numea acest mod credință.
Oricum am numi-o, este vorba despre un tip aparte de participare deplină la realitatea internă și externă, însă caracteristica ei nu este doar deplinătatea, ci și lipsa unei direcții specifice de dezvoltare. Vom vorbi despre acest „spațiu” intern mai pe larg atunci când vom aborda spațiul tranzițional, adică solul în care creativitatea și sensul vieții pot prinde contur și ne pot îmbogăți viața care astfel, merită să fie trăită.
Ar putea apărea întrebarea logică, ce legătură are asta cu creșterea copilului și cu încrederea? Și cred că este o întrebare îndreptățită și pentru că pare a da seama de un nivel diferit de funcționare.
Iar legătura ce îmi pare a fi natural este aceea că doar dintr-un spațiu al femininului „a fi” este posibil să te uiți la celălalt cu încredere deplină în viața și esența lui. Doar din acest spațiu al credinței, al profundului existenței, se poate vedea copilul oglindit în ceea ce este el, pe fața mamei. Și în felul acesta, același tip de spațiu, iar pentru moment chiar același spațiu aș putea spune fără să exagerez, îi este descoperit nou-născutului – el nu e creat, ci doar dezvăluit în ceea ce este și anume – cine este! – El atunci ESTE!
Winnicott o spune și îl urmez în această perspectivă, acesta este spațiul non-pulsional al jocului de mai târziu, spațiul din care mintea poate crea liberă în semi-omnipotența ei, orice forme și imagini. În cele din urmă, este spațiul care înseninează viața unui om!
Și să nu uitați, în paralel cu acest spatiu, se află cel pulsional, chinuitor; spațiul pe care Klein ni l-a descris atât de pătrunzător.
Îmi vine să zic că atunci când bebe-ul urlă din toți rărunchii că vrea mâncare, este foarte greu să te gândești la ce minune de copil ai și să îi zâmbești și chiar să-i vorbești liniștit. Acum știm că ceea ce contează este încrederea pe care o poți avea în el. Și nu zic asta într-un mod ușor, să știți! O zic doar că să vă aduc aminte de ipoteza de baza a acestor podcasturi: inconștientul există și operează dincolo de capacitatea conștiinței de a contempla. Altfel spus, oricât își spune o persoană că are încredere în celălalt, puțin contează! Ceea ce contează este să poată – dacă îmi este permis să mă exprim așa – să locuiască în încredere. Și asta nu ține de voința conștientă, de ce crede sau dorește și gândește cineva, ci pur și simplu de existența neîmpiedicată a acestui spațiu intern. Și aș adăuga acum doar că, și în psihanalizele profunde, se ajunge greu la acest nivel de analiză.
În acest moment avem cele două nivele clar definite și vizibile. Unul este nivelul pulsional, masculin, cel al făcutului și al ocupării funcționale a minții. Cel de al doilea nivel, este cel al FIINTARII, al credinței și jocului, al creativității și al unui tip aparte de bucurie care include, însă depășește, funcționarea mentală. Și bănuiesc că ele sunt active încă din prima zi de viață, într-o funcționare simultană. De asemenea, toate realitățile interne desemnate de concepte folosite până acum – și nu sunt puține – sunt realități dinamice și nu date. Ele sunt în interacțiune între ele dar și cu mediul de îngrijire. Mediul de îngrijire, dacă ne gândim că este alcătuit de mamă și de tată, aduce cu el exact aceleași configurații la cei doi, doar că mai rigide și mai dezvoltate. Adică din ecuația creșterii fac parte trei asemenea configurații – și nu am ajuns deloc la finalul descrierii – care sunt în sine foarte complexe, și care vor intra în interacțiuni din ce în ce mai complexe. Spun asta ca să avem o imagine a felului în care lucrurile se desfășoară atunci când ființa intră în viață.
Și nu am luat în calcul deloc, dar vă puteți imagina cu ușurință infinita complicație care apare atunci când unul dintre părinți lipsește sau când asemenea metabolizări și funcționări mentale și psihice cunosc impedimente variabile sau defecte profunde.
Este necesar să fac această specificație acum, înainte de a merge mai departe înspre folosirea obiectului despre care vă vorbeam mai devreme. Mă refer la faptul că mai devreme am spus că fenomenele proiectiv-introiective au loc într-un anumit context; apoi am a ajuns să hotărnicesc contextul prin nivelul doi de funcționare, cel al lui „a fi”. A doua afirmație, care poate părea contradictorie, a fost ca acest al doilea nivel funcționează în paralel cu primul și nu îl contextualizează. Cred că ambele exprimări sunt valabile, iar justificarea primeia vine din faptul că al 2-lea nivel este cel al femininului, pe care dintr-un motiv sau altul îl asociez conținătorului. Astfel, existența este mai cuprinzătoare decât acțiunea, femininul mai cuprinzător decât masculinul.
O, Soarta O, Fortuna
O, soartă, asemenea lunii, O Fortuna velut luna
eşti atât de schimbătoare la înfăţişare, Statu variabilis,
mereu creşti şi descreşti, Semper crescis aut decrescis;
Intr-o viaţă jalnică. Vita detestabilis
Este când nepăsătoare, când plină de grijă, Nunc obdurat et tunc curat
In joacă, faţă de agerimea minţii; Ludo mentis aciem,
Sărăcia, puterea, Egestatem, potestatem
Le topeşte precum gheaţa. Dissolvit ut glaciem.
Soartă crudă şi deşartă, Sors immanis et inanis,
Tu roată nestatornică, Rota tu volubilis,
Situaţie rea, sănătate amăgitoare şi Status malus, vana salus
Pururea trecătoare, Semper dissolubilis,
Intunecată şi acoperită de văluri, Obumbrata et velata
Te încordezi chiar şi împotriva mea; Michi quoque niteris;
In joacă îndur acum, cu spatele gol, Nunc per ludum, dorsum nudum
Ticăloşia ta. Fero tui sceleris.
Norocul mântuirii şi al virtuţii Sors salutis et virtutis
Imi este acum potrivnic, Michi nunc contraria,
Dorinţa şi neîmplinirea Est affectus, et defectus
Veşnic se află la strâmtoare. Semper in angaria.
In această oră, fără întârziere, Hac in hora, sine mora
Instrunaţi coardele lăutei! Corde pulsum tangite;
Căci prin lovitura soartei Quod per sortem
Este doborât cel puternic, Sternit fortem,
Plângeţi toţi cu mine! Mecum omnes plangite!