[blockquote align=”none” author=”Nichita Stanescu”]”Nu trebuie înțelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înțeleși porcii,
ei trebuie să fie mâncați.
Nu trebuie înțelese florile,
ele trebuie să fie mirosite.
Nu trebuie să fie înțeleasă pasărea,
lasați-o pe ea singură;
Nu-i faceți ramură din inima voastră,
Nu-i beți cu respirația voastră aerul,
aerul de sub aripă…
Nu trebuie mai ales să înțelegem,
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost,
într-adevăr mai ales să fi fost.
”[/blockquote]
I trust I make myself obscure
(Thomas More)
Data trecuta va anuntam ca urmeaza o serie de podcasturi in care doresc sa expun – se poate spune chiar sa argumentez – cateva date psihanalitice care sa sustina perspectiva la care am ajuns in ceea ce priveste sarcina cea mai importanta a unui psihoterapeut. Spuneam atunci ca aceasta sarcina este analizarea, interpretarea si elaborarea distructivitatii dinauntrul nostru. Poate ca la prima vedere suna nepotrivit, exagerat sau, pur si simplu, fara legatura cu viata noastra de zi cu zi. Nu stiu sa spun altcumva decat ca daca veti avea rabdare sa vedeti instrumentarul psihanalitic, e posibil ca macar sa luati in calcul ca asa ceva se poate intampla.
Sarcina aceasta, de definire a ceea ce face un terapeut, imi pare una vitala pentru orice specialist care lucreaza in domeniu. Doar din efortul propriu de aranjare si analiza a informatiilor primite si experiementate, poate rezulta un mod coerent de actiune si gandire terapeutica. Faptul ca despre sarcina terapeutica s-a spus si s-a scris mult mai bine decat o fac eu aici, m-a ajutat si am ajuns sa ii respect pe toti cei care au facut-o inaintea mea – insa este la fel de adevarat ca imi trebuie propriul meu efort de a intelege…caci fara asta, ce sunt?!
De fapt, gandurile astea au rezultat dintr-un alt spatiu, si anume din cadrul întâlnirilor lunare ale Asociației de psihanaliză și psihoterapie relațională, unde am studiat un text asupra căruia toți participanții au picat de acord nu doar că e foarte interesant, ci și foarte bogat: E. Ghent – masochism, supunere, predare. Masochismul ca o perversiune a predării .Aș îndrăzni să zic că acest text a „picat” de la prima citire în spațiul meu tranzițional și am început joaca cu el. Astfel, ceea ce urmează este o joacă ideatică psihanalitică ce își propune să urmeze mai mult sau mai puțin ideile lui Ghent; mai mult un fel de a vedea pe care mi s-a părut că îl identific în acest articol.
Stând de vorbă cu o bună prietenă, aceasta mi-a zis: înainte de a fi cineva, trebuie mai întâi să fi fost! – așa mi-a și venit ideea motto-ului. Mărturisesc însă că în momentul în care am încercat să înțeleg ideile acestea, ele s-au rostogolit la vale într-un fel în care, chiar la momentul acesta, în care am început să scriu, nu știu unde vor merge și până când.
Ce știu este că am re-început să mă gândesc la felul în care devenim ființe umane, la felul cum se depun experiențele în mintea noastră, cum ni le formulăm, cum avansăm prin viață astfel încât, la un moment dat, să putem reflecta asupra ei și, mai ales, asupra noastră.
Inainte de a incepe sa desfasor firul rationamentelor, trebuie sa va spun doua vorbe despre felul meu de a face efortul de intelegere. Primul pas in acest efort este intotdeauna o observatie – am ajuns sa cred ca nu conteaza prea mult asupra a ce imi fac aceasta observatie – uneori este o observatia asupra a ceva ce fac sau gandesc sau asupra a ce face sau gandeste cel de langa min, alteori este un text citit care imi dezvaluie un sens pana atunci ascuns mintii mele, de multe ori sunt sedintele de psihoterapie pe care le conduc. Aceasta prima observatie imi retine atentia, fara ca eu sa-mi fi propus musai sa se intample asa – adesea ma simt ca in fata unui cadou pe care il primesc – o intelegere. Imediat dupa asta incepe cautarea – ma uit cu mai multa atentie, intreb pe cei din jurul meu daca stiu ceva despre ce am aflat eu, adesea citesc mult ca sa aflu care au fost experientele celorlalti. Dupa o perioada de timp, gandurile mi se aseaza si la un moment dat – imposibil de stabilit in timp cand este acest moment – imi dau seama ca inauntrul meu am un text format despre observatia mea. In mod normal, atunci scriu ceva.
V-am spus toate astea ca sa nu va mire ca, in cele ce urmeaza, ma voi folosi de toate sursele pe care le am la indemana pentru a va expune ideea (de altfel, atat de cunoscuta) a faptului ca ceea ce ne impiedica sa fim fericiti este inauntrul nostru si exista cai viabile de negociere cu asta.
Astfel, primul pas pe care l-am făcut a fost să iau în calcul ceva atât de evaziv și aluziv încât nu știu cum să-l scriu si sa-l spun, astfel încât să rămână ca și element esențial în gândirea ce va urma.
Aleg să-l redau în cuvintele altor autori:
Grotstein spune:
„Matte-Blanco (1975, 1988), vorbind dintr-o perspectivă matematică, a descris inconștientul ca existând și operând dincolo de capacitatea conștiinței de a contempla.” (Grotstein, p.145)
Iar Matte-Blanco, răspunzând la întrebarea – ce este un obiect? – zice așa:
„Matematicienii ar spune că un obiect este o structură imersată în sine și astfel, una din structurile sinelui” (Matte-Blanco, p.227)
Poate datorită timpurilor pe care le trăim și modelor care tot apar – și care ne spun că ne putem programa inconștientul, că îl putem influența, că îi putem, oricum, face ceva – sau poate datorită faptului că cuvântul „inconștient” a devenit ceva banal prin-tre psihanaliști și psihoterapeuți, cred că există o puternică tendință de a uita că inconștientul este „dincolo de capacitatea conștiinței de a contempla”.
Așez acest gând alături de imaginea ochiului care nu se poate vedea pe sine, a minții care nu se poate cunoaște pur și simplu pe sine, în singurătate, și care are nevoie de un altul, de un Celălalt, în care să se oglindească. Ceea ce spun, este că, adesea, ochiul poate pierde din vedere că ceea ce vede este reflecția propriei imagini, tocmai pentru că nu îi vine natural să se vadă pe sine.
Mă alătur celor care spun și cred că, obiectul – acest concept atât de discutat în psihanaliză – există acolo încă de la început, așa cum credea și Melanie Klein și Fairbairn. Într-un fel de a vorbi, aș zice că interiorul nostru are nevoie de un obiect, pe care îl numim acum obiect intern, pentru a se cunoaște.
Într-o modalitate winnicottiană aș înclina să zic că obiectul intern „cheamă” o lume externă în care să fie, iar lumea externă „se așează” într-un obiect intern pentru a exista în noi. Să nu complicăm discuția mai mult și doar să acceptăm faptul că există un obiect intern, la fel cum există o interacțiune între acel ceva pe care îl putem numi minte/psihic și lumea exterioară a acelei minți, acelui psihic.
De ce este necesară întrebarea despre obiect și inconștient?
Răspunsul la această întrebare l-am formulat în cadrul aceluiasi seminar și anume : pentru a putea înțelege diferența dinamică dintre două concepte (a te supune masochist versus a renunța la apărări – această diferență fiind în intenția lui Ghent) este necesară formularea unui spațiu de înțelegere a acestei diferențe, a unui context developmental, temporo-spațial în care există diferite destine și nivele de funcționare psihică.
Trecând rapid peste această problemă a existenței obiectului în spațiul intern, am să-l folosesc tot pe Grotstein ,pentru a defini felul de a mă uita la obiectul intern:
„Din punct de vedere psihanalitic, obiectul este un mod de a vorbi despre felul în care semnificăm sau codificăm și conținem experiențele noastre legate de evenimentele din lumea interioară și exterioară printr-o personificare concretizantă a impactului asupra noastră și, prin urmare, în noi, a tuturor persoanelor și evenimentelor. Obiectele interne pot fi interpretate în cel puțin două moduri distincte: (1) obiectele interne, ca personificări concrete ale experiențelor, constituie arhitectura imaginară a lumii noastre interne; și (2) obiectele interne pot dobândi suveranitate asupra psihicului nostru în orice moment dat, deoarece ne identificăm (inconștient) cu acel obiect intern și ne comportăm ca și cum am fi subjugați hipnotic – devenind obiectul intern în acel moment sau punând în practică scenariul sau agenda pe care acesta ne obligă să o urmăm în mod subjugant.” (Grotstein, p.154)
Trebuie să vă spun că după fiecare citat pe care îl ofer, mă opresc puțin din scris și zâmbesc, pentru că îmi dau seama că aș putea să scriu câte un articol separat, folosindu-l pe fiecare dintre ele. Cel puțin acest ultim citat, îmi pare așa de bogat și complicat încât a fost cât pe ce să-l scurtez ca să nu încarc textul cu informații nerelevante. Dar ghiciți ce ? Nimic nu e nerelevant aici, iar călătoria continuă.
Haideți să ne gândim așa simplu, la ce zice Grotstein, că obiectele interne au legătură, într-un fel pe care intenționez să-l lămuresc în cele ce urmează, cu faptul vieții – adică cu experiențe precum nașterea, hrănirea, aerul, lumina, zgomotele, atingerea sau durerea. Pentru că, de fapt, citatul de mai sus aduce această imagine tulburatoare a obiectelor interne care devin independente în interiorul nostru ca și cum am fi locuiți de tot felul de ființe care se mișcă pe sub pielea minții noastre, iar noi nu știm nimic de ele.
Aici se inserează informația pe care o consider bazală în demersul de aflare a interiorului – și anume că obiectele interne, fiind emisii ale interiorului la întâlnirea cu exteriorul, nu se pot vedea pe sine și, fără un exercițiu adânc, mintea noastră conștientă nu poate discerne că ceea ce i se prezintă este felul în care ea codifică experiențele care au loc înlăuntrul ei, ca și în exteriorul ei. Căci dacă este adevărat că mintea nu se poate cunoaște pur și simplu pe sine, la fel cum numărul unu nu poate fi numărat în lipsa lui doi, tot așa este adevărat că mintea poate cunoaște un obiect, chiar dacă pentru asta trebuie să uite că obiectul care i se prezintă „ privirii” ei este o structură imersată în sine.
Totuși, lămurirea acestor aspecte mi se pare esențială dacă va fi să continuăm. De aceea mai zăbovesc un pic.
În mod evident, mintea este un instrument (la fel de bine ca și un spațiu) care are o capacitate duplicitară infinită. Ea poate crea orice imagine care ține loc de realitate extern-concretă, pentru că acesta e materialul de care are nevoie ca să funcționeze. La fel cum nu ne miram de faptul ca inima pompeaza sange prin tot organismul – si asta pentru ca stim ca functia ei principala este tocmai asta, de a pompa sange, la fel sa nu ne miram ca mintea face imagini. Dacă nu poate crea imagini, atunci experiențele rămân în starea ne-formulatelor beta-elemente care nu pot fi folosite întru gândire. E adevărat că ele – experientele – vor fi folosite pe post de pietre cu care poți sparge geamurile celorlalte minți. Mă voi ocupa puțin mai încolo de aceste destine.
Ce vreau să subliniez este că mintea este prin excelență un mecanism care poate face copii infinite a orice existent și inexistent, inclusiv copii infinite ale propriei funcționări și existențe. Acesta este motivul pentru care în prezent tendința este să se creadă că nu poate exista o percepție obiectivă și nici o amintire fidelă a unui trecut, ci o construcție continuă a oricărui material. (Perspectiva constructivista mi se pare forțată dacă este generalizată) .
Cum spuneam, faptul de a face copii după orice, ține de funcționarea naturală a minții, la fel cum ține și faptul de a le combina, amesteca, falsifica (dacă ne putem exprima așa). Tot acest dinamism este unul pe care suntem obișnuiți să-l vedem când deschidem ochii pe din interior.
Însă aspectul esențial în acest dinamism este că noi nu suntem mereu conștienți că asta facem – ipoteza de bază! Mai degrabă, pentru a funcționa fiabil, nu luăm în seamă că materialul pe care îl folosim pentru a ne ghida viețile, pentru a lua decizii, nu reprezintă altceva decât copii făcute de mintea noastră după diferitele realități. Ei bine, de ce este important acest lucru?
Pe de o parte, pentru că aceste copii sunt mai mult sau mai puțin fidele realităților pe care încearcă să le redea și pe de altă parte, pentru că aceste copii se pot transfigura în noi realități interne și oarecum independente, care vor fi duplicate la rândul lor, pierzându-se șirul în negura internelor.
Accentul in ceea ce tocmai am spus pica pe „fidelitate”. Psihoterapia, adica procesul cunoasterii de sine, este efortul de a discerne intre diferitele obiecte interne si destinele lor, experientele pe care le traim si care ni se impregneaza inauntrul nostru, cum ar veni pe peretele nostru interior. Si este necesar acest efort pentru ca, in lipsa lui, in lipsa analizei clarificatoare, tot ceea ce se intampla in mintea noastra, nu este altceva decat ceea ce ne imaginam noi ca ar trebui sa fie – duplicate ale experientelor de viata ghidate, cel mai probabil, de tot felul de manevre defensive. Dar o sa ajungem si la asta.
Am considerat ca inainte de a putea vorbi despre dinamica esentiala a psihoterapiei psihanalitice ar fi bine sa puteti avea si tine in minte, faptul ca in interiorul nostru se afla nu doar emotii si ganduri, ci si coagulari si sedimente a ceea ce traim in viata de zi cu zi – pe acestea psihanaliza le numeste obiecte interne; ele sunt obiecte ale interiorului nostru, in aceeasi masura in care mancarea este un obiect al instinctului alimentar – adica se afla la unul dintre capetele fiintarii.
Ati vazut si ca aceste obiecte pot fi multiplicate prin actiunea naturala a mintii…si dintr-unul pot deveni rapid mai multe, asemanatoare sau nu; dar si se pot autonomiza inauntrul nostru si isi vor cauta destine proprii, destine la care mintea constienta si observatoare poate fi martora; tocmai prin aceasta marturie putem avea acces la lumea noastra interna.
Aceasta este o mică și nesatisfăcătoare introducere în subiectul despre semnificația obiectului intern în psihanaliză. Dar să zicem că am înțeles ceva și nu stăm pe loc. Următorul punct de abordat se referă la modul în care aceste obiecte „se plimbă” la început între două minți/persoane, iar mai apoi ele fac loc unei percepții excepționale, care ne îmbogățește viața cu adevărat. În cele ce urmează am să vorbesc despre linia care începe cu relaționarea cu obiectele prin intermediul identificării lor și se finalizează cu folosirea obiectelor, adică despre felul în care Winnicott ne-a descris devenirea capacităților interacționale.
Inainte de a incheia acest inceput pe care l-am facut in a descrie sarcina concreta a psihoterapiei, as vrea sa mai subliniez un singur aspect asupra caruia nu m-am oprit deloc ci l-am luat ca de la sine inteles. Ma refer la tipul de material oferit. Am inceput discutia despre cum este prin lumea noastra interna, dincolo de existenta emotiilor si gandurilor, despre care cu totii pare ca stim cate ceva dat fiind ca le avem. Uneori si uitam ca le avem si le consideram ca fiind chiar esenta noastra si, desi este o alta discutie asta, probabil ca nici nu e o abordare eronata.
Insa ce voiam sa subliniez este ca am presupus inca de la inceput ca, fie avem, fie vom putea sa antrenam aceasta perspectiva asupra psihicului nostru – vederea interna despre care spuneam in primul podcast. Chiar si atunci am spus si repet azi, vederea interna e o chestiune tare complicata si cred ca face apel la nivelul cel mai inalt al functionarii noastre. Iata, vorbesc si urmeaza sa adancesc subiectul, nu doar despre ganduri si emotii identificabile ci despre un spatiu intern, prin definitie nepalbabil, daca vreti, existent (doar) prin faptul vorbirii mele, si despre niste „obiecte interne” care il locuiesc. Din psihanaliza, si folosesc doar doua nume, Grotstein pe care deja l-am citat si Jung, sunt cei care au descris cu acuratete aceste obiecte interne ca fiind fostele spirite rele, sau spiridusi sau duhuri si fantome – daca le pastram aceste denumiri puteam face povesti cum s-au facut…si puteam intelege intuitiv lumea si viata prin intermediul lor, asa cum s-a facut. E adevarat ca noi traim alte timpuri si gasim cuvinte potrivite cu intelegerea noastra deci nu se pune problema cuvintelor mai bune. Cred ca e o chestiune de alegere.
Astfel, imi pare ca nuanta pe care o putem avea in minte se refera la modul de ascultare sau vizualizare a acestor continuturi; poate ca ar fi fost mai simplu sa spun inca de la inceput ca aceste podcasturi pot fi ascultate ca pe niste povesti…dar ele nu au alura de poveste si, ca povesti, ar fi chiar plictisitoare. Apelul la o alta „ureche” pare potrivit pentru a asculta – este tipul de ureche care aude cuvantul, marginea cuvantului dar si ecourile acestuia…si este ascultarea in care asteptam, observam ce se intampla pe dinauntru si reflectam asupra observatiilor facute si apoi…urmam ecoul…