Am vorbit deja despre capacitatea conținătorului de a metaboliza conținuturile grele și proiectate și cum, ținându-le în spațiul său interior le poate restitui la un moment dat într-o formă în care să poată fi acceptate și digerate de mintea care a vrut să scape de ele, în primul rând.
Acum, in partea a șasea a seriei de podcasturi de psihanaliza pe care vi-o propun, vom vorbi la început despre ce are de făcut o minte pentru a-si recupera părțile din sine pe care le-a proiectat – proces pe care îl numim integrare – si mai apoi, despre existenta spațiului bun intre doua minți, spațiu necesar si suficient creșterii interioare.
Recuperarea parților proiectate este echivalenta cu întregirea ființei. Așadar, ce are de făcut o minte pentru a-si recupera conținuturile pe care inițial le-a aruncat in afara ei? Pentru a răspunde acestei întrebări voi cita dintr-o lucrare a lui J.Steiner în care el a dezvoltat pe larg acest subiect.
Spune el așa:
„Putem vedea că, capacitatea de a recunoaște realitatea pierderii, care duce la diferențierea sinelui de obiect, este aspectul critic care determină dacă doliul poate progresa către o concluzie normală. Acest lucru implică sarcina de a renunța la controlul asupra obiectului și înseamnă că tendința anterioară, care viza posesia obiectului și negarea realității, trebuie să fie inversată. În fantasma inconștientă, acest lucru înseamnă că individul trebuie să se confrunte cu incapacitatea sa de a proteja obiectul. Realitatea sa psihică include conștientizarea dezastrului intern creat de sadismul său și conștientizarea faptului că dragostea și dorințele sale reparatorii sunt insuficiente pentru a-și păstra obiectul, care trebuie lăsat să moară, cu dezolarea, disperarea și vinovăția care decurg de aici. Aceste procese implică o durere și un conflict mental intens, care fac parte din funcția doliului de a trece prin pierdere.” (Steiner, p.61)
Înțelegem din pasajul de mai sus că ceea ce are de făcut un copil, ca și un adult, pentru a-și recupera părțile din sine pe care le-a proiectat într-un altul, este să țină doliu intern. Este ușor de făcut legătura cu felul în care Freud a descris procesul de doliu și asta este și schema pe care o respectă Steiner în cartea sa despre refugierea minții într-un teritoriu deșertic, protejat de tot ce înseamnă viață. Dar despre asta un pic mai târziu.
Pentru coerență reiau un pic procesul – există în noi trăiri, emoții, sentimente pe care nu le putem suporta pur și simplu. Acest lucru nu este surprinzător pentru nimeni – a nu le suporta înseamnă că ele ne-ar provoca o stare de durere internă atât de mare, o durere a minții, încât teama că ne vom fărâmița în mii de bucățele sau/și că vom muri ne face să dorim să evităm o asemenea desfășurare. Astfel, când aceste trăiri apar înăuntrul nostru, ne apărăm de ele. Unul dintre primele mecanisme de aparare este proiectia. Prin această defensă, trăirea dinăuntrul nostru este „aruncată”, proiectată într-un altcineva – și aici avem două sensuri: unul defensiv prin excelență – vreau să nu mai trăiesc așa dureros; un al doilea mai optimist – aș vrea să mă ajuți să duc greutatea pe care o am înăuntrul meu. Dacă acest altcineva este un părinte, un terapeut sau un bun prieten, el se va gândi la proiectilul primit de la noi, va încerca să ni-l explice într-o formă în care să îl putem înțelege și ține în mintea noastră, îl va dezbrăca de afectul intens și dureros. În același timp, noi, în mintea noastră trebuie să acceptăm faptul că acest proces a avut loc datorită propriei neputințe – dacă am fi ținut înăuntru acea trăire, ar fi avut loc un dezastru. Acest dezastru este cel despre care Klein a vorbit în partea lui negativă, iar Winnicott despre aspectele pozitive.
Astfel avem două destine: primul, cel pozitiv, este cel în care noi putem recunoaște gândurile distructive înăuntrul nostru, putem accepta pierderea interna, sadismul care omoară obiectul intern, iar ca rezultat este regăsirea obiectului extern – a realității persoanei pe care am adus-o în mintea noastră ca obiect – cu îmbogățirea experienței personale și diferențierea interior-exterior. În acest destin, vom ști că gândurile noastre rele nu produc pagube externe.
Al doilea, cel negativ, se referea la neputința noastră de a accepta distructivitatea și sadismul, ceea ce se corelează probabil cu eșecul mediului de îngrijire, și astfel imposibilitatea diferențierii dintre gândul din mintea noastră și efectul ce-l are în exterior, ceea ce, în formele grave se traduce în credința că dacă mă gândesc că te vreau mort, ești în pericol de moarte sau chiar vei muri. Acesta se însoțește de angoasele schizo-paranoide, cele mai puternice angoase pe care omul le poate trăi și care îi paralizează orice proces de dezvoltare și în cele din urmă, îl izolează de viață.
În cele ce urmează vom expanda un pic imaginile acestor două destine pentru că impresia pe care vecinătatea lor ne-o dă, este foarte puternică. E ca și cum avem un același drum de parcurs, iar ceea ce diferă sunt ochii cu care te uiți la peisaje – dacă te uiți cu ochi buni, ai să vezi vegetație luxuriantă și o bogăție a faunei de nedescris; dacă te uiți cu ochi răi, ai toate șansele să vezi peisaje aride, adesea periculoase, și în extremis, iaduri. Astfel, vom des-face descrierile acestora două.
Cred că pentru a înțelege mai bine modul în care am conceput funcționalitatea de până acum, ar trebui să mai amintesc un principiu despre care mi-am dat seama că mă ghidează, chiar în timp ce scriam. Nu doar că iau în calcul simultaneitatea multor procese, cum am amintit, dar mai cred că absența unui aspect nu înseamnă neapărat prezența aspectului opus. Faptul că o persoană nu este bolnavă, nu înseamnă cu necesitate că este bine; la fel, faptul că cineva nu este trist, nu înseamnă că este fericit sau bucuros. Principiul ascuns care pare că mă ghidează, este că între aceste opțiuni este necesară o alegere și o investire activă a interiorului într-o direcție sau alta. Astfel, dacă îți dorești să fii bine, nu doar că asta implică faptul că nu ești rău, ci și că îți dezvolți mecanisme care protejează binele de rău și mai mult, că atunci când se întâmplă să-ți fie rău, nu doar că pui în acțiune mecanisme care să te aducă în sfera binelui, dar îți dorești și voiești această din urmă sferă. Așa cum zic Sfinții Părinți, nu e suficient să nu păcătuiești, trebuie și să faci binele!
Asta s-ar traduce în felul următor – atunci când ai un mediu de îngrijire bun și o înzestrare naturală bună, nu doar că îți dorești să crești și să te bucuri de viață, dar în momentul în care începi să faci acest lucru apare bucuria, și din bucurie și celelalte condiții, iar viața crește în tine și aduce cu ea noi și noi peisaje interne. Și cu cât investești mai mult, cu atât cercul virtuos, cum îi zice, devine mai puternic. Și invers – atunci când mediul de îngrijire nu e grozav, iar înzestrarea naturală ți-a dat o agresivitate mai puternică, nu doar că vei avea tendința înspre distrugere și sadism, ci și implicit vei dezvolta temeri paranoide uriașe, încetul cu încetul te vei izola, vei controla mediul din ce în ce mai strâns și în cele din urmă, singurătatea izolării va fi prețul pentru o stabilitate mortiferă; în acest sol nici o floare nu crește.
Acestea fiind spuse, vom vorbi pe de o parte despre spațiul tranzițional, în care viața înflorește, iar pe partea diametral opusă, de refugierea psihică într-o închisoare internă, unde nici lumina nu ajunge.
Spațiul tradițional este un concept pe care tot Winnicott l-a propus, ca rezultat al observațiilor foarte fine asupra nou-născuților. El spune așa:
„Incepând de la naștere deci, ființa umană este preocupată de problema relației dintre ceea ce este perceput în mod obiectiv și ceea ce este conceput în mod subiectiv, iar în soluționarea acestei probleme nu există sănătate pentru o ființă umană care nu a beneficiat de un început îndeajuns de bun din partea mamei. Aria intermediară despre care vorbesc este aria care îi este permisă bebelușului între creativitatea primară și percepția obiectivă bazată pe testarea realității. Fenomenele tranziționale reprezintă stadiile timpurii ale folosirii iluziei, fără de care pentru ființa umană ideea unei relații cu un obiect care este perceput de către ceilalți ca extern acelei ființe nu ar avea niciun înțeles.” (Winnicott, 2006a, p.29)
Înainte de a merge mai departe, aș vrea să vă aduc aminte iarăși că toate procesele despre care am vorbit până acum se rezumă la primele luni de viață, până într-un an. De asemenea, faptul că deși ele au în această lucrare și în mințile noastre o secvențialitate, se întâmplă pentru că acesta este modul în care poate procesa mintea noastră, în acord cu cerința coerenței. Noi ne dăm seama că de fapt există o intricare și o simultaneitate care ne depășește capacitatea de procesare mentală a tuturor acestor conținuturi. Acesta este și motivul pentru care niciodată nu putem fi 100% siguri de rezultatele muncii noastre – dar putem fi siguri că a urmări cu atenție o desfășurare a proceselor interne este întotdeauna benefică.
Odată ajunși la discuția despre spațiul tranzițional, ne aflăm în inima concepției lui Winnicott. În principiu, este un termen despre care toți psihanaliștii au auzit și, pare că este și foarte bine înțeles. Mărturisesc că pentru mine, importanta lui a fost re-definită când am recitit operele lui, așa cum se întâmplă atunci când recitești după o perioadă lucrările unui mare autor.
Mă gândesc să încep cu un exemplu foarte simplu și întâlnit în viețile noastre, ale tuturor – să zicem că avem un conflict cu un prieten, iar acest conflict constă în faptul că fiecare dintre noi avem o opinie asupra unei realități, foarte ferma și încăpățânată. Aș putea la fel de bine să înlocuiesc cuvântul „opinie” cu cel de „credință”, dar am folosit termenul acesta în text cu alt conținut.
Pentru a ajunge vreodată să mă înțeleg cu prietenul cu care sunt în conflict cred că sunt necesare două mișcări – una din partea mea, alta din partea lui – fiecare dintre noi trebuie să negociem un spațiu în interiorul nostru pe care suntem de acord să-l supunem discuției comune. Uneori, aceasta este reflectată de faptul că până și locul de întâlnire este ales ca fiind unul neutru, care nu aparține niciunuia dintre noi. Doar dacă reușim fiecare dintre noi într-o asemenea încercare, de a ne întâlni într-un spațiu ideatic și chiar și fizic, neutru, avem șanse să ne înțelegem și astfel, să ieșim din conflictul nostru. Dacă nu putem face acest lucru, va rămâne fiecare cu opinia lui, iar spațiul comun nu va exista între noi. Spațiul tranzițional al lui Winnicott se referă la acest „comun” care face posibil dialogul, schimbul între mine și celălalt, între mine și realitate, și care permite aducerea în mintea mea a unui material nou, extern minții mele, pe care să-l folosesc în gândire. Dacă acest schimb nu e posibil, aș avea un sistem mental închis. Și în asta constă importanța discuției lui Winnicott.
Observați diferența completă între acest spațiu comun și interacțiunea prin proiecție-introiecție. În timp ce în acest al doilea fel de a relaționa, conținuturile care se află între noi doi îmi aparțin în totalitate și nu văd decât ceea ce îți „pun” peste imaginea ta reală – exercitând un control absolut asupra obiectului intern – în primul fel de a relaționa, pe care Winnicott îl numește folosire, eu fac loc în mintea mea unui spațiu în care aflu cum ești tu. Iar aceasta este posibil doar dacă facem apel la ceea ce autorul numește iluzie.
Și cred că cel mai ușor de adus în ecuație toate caracteristicile despre care vorbește Winnicott este tot printr-un exemplu.
Să ne imaginăm că ne jucăm cu un copil, iar acesta ia un trenuleț și îl face să zboare. În timp ce îl face să zboare, el se mira că trenul tocmai și-a luat zborul și în același timp se bucură pentru că trenul este în mâna lui și astfel zboară. Gestul este unul simplu și l-am văzut cu toții atunci când ne-am jucat sau doar am observat jocul copiilor. Această imagine are în sine elementele esențiale spațiului tranzițional.
Dacă în timpul acestui joc, adultul îi atrage atenția copilului că trenurile nu zboară, el strica joaca copilului, bucuria îi este diminuată sau chiar dispare cu totul, iar reacția de mirare magică va dispărea și ea. De ce e așa? În fond, este adevărat nu?! Trenurile nu zboară și printr-o asemenea observație, adultul nu intenționează decât să îl pună în contact pe copil cu realitatea. Ei bine, nimic mai fals!
„Obiectul tranzițional și fenomenele tranziționale reprezintă începutul a ceea ce va fi întotdeauna important pentru ființele umane, adică o arie neutră de experiență care nu va fi pusă la îndoială. Se poate spune despre obiectul tranzițional că este o chestiune de înțelegere între noi și bebeluși ca noi să nu punem niciodată întrebarea: „tu ai conceput acest lucru sau ți-a fost prezentat din afară?” Ceea ce este important este că în acest punct nu se așteaptă nicio decizie. Întrebarea nu trebuie formulată.” (Winnicott, 2006a, p.30)
Acestea sunt cuvintele prin care Winnicott descrie aria iluziei, adică acel „comun” despre care vă spuneam, și fiind comun este al nostru, nu al tău sau al meu – și chiar mai mult de atât, nici nu este important al cui este și nici nu trebuie să ne întrebăm vreodată așa ceva. De ce?
Pentru că nu este important deloc cui îi aparține și care este realitatea concretă – important este că acest proces să aibă loc neperturbat, un proces în care mintea, care este încă absorbită în propriile conținuturi, primește ceva din exterior și începe să facă ceva cu asta. Pe moment, mintea nu știe care e realitatea, nu știe că un tren nu poate zbura, dar nici nu contează. Ceea ce contează este că trenul este în mâna copilului, și în mâna lui trenul zboară – la fel de important este că însuși copilul se miră și se bucură făcând lucrul acesta; acestea sunt semnele faptului că o asemenea secvență se întâmplă într-un teritoriu nou pentru copil, la fel și pentru adult – aria tranzițională sau, ceea ce va deveni mai târziu, spațiul cultural. Acesta nu aparține nimănui, este al nostru al tuturora și îl putem îmbogăți orișicât. Cine nu o face, nu se joacă împreună cu noi, ci este prizonierul propriei minți, probabil al zonei proiectie-introiecție, în care cei mai mulți oameni își petrec majoritatea timpului.
Îmi pare evident că importanța iluziei a fost observată de Freud, și adusă la adevărata valoare de Winnicott – Freud ne spunea că pentru a putea face față realității avem nevoie de un vis, adică de aceasta arie intermediară, între somn și veghe, în care mintea noastră să poată începe procesul de adaptare la o realitate pe care nu o poate cuprinde, de care adesea se sperie, fiindu-i necunoscută și în afara controlului. Winnicott exact despre acest proces al adaptării minții la realitate vorbește, adaptare care se realizează, în condiții optime, prin dezvoltarea sistemului psihic în general, sau maturizare cum îi mai spunem.
Îmi pare că ideea ariei intermediare, în care conținuturile sunt într-un fel manipulate omnipotent, în alt fel percepute ca fiind altceva decât propria minte, a fost și mai profund subliniată de Bion, prin existența funcției alfa, care permite minții să folosească gândurile pentru a crea un vis, pe care mai apoi il poate înțelege și astfel învăța din experiența cu exteriorul.
Dar poate mai elocvent decât toți, Winnicott subliniază firul subțire, poarta îngustă prin care mintea trebuie să treacă pentru un bun contact cu realitatea – acele momente în care ne aflăm în spațiul tranzițional nu sunt chestionabile, căci orice întrebare nepotrivită poate distruge joaca și procesul, poate întrerupe curgerea către interacțiunea sănătoasă cu exteriorul. El arată foarte clar – „nu există sănătate pentru o ființă umană care nu a beneficiat de un început îndeajuns de bun din partea mamei”. Iar „un început îndeajuns de bun” se referă în mod esențial și la această permisiune pe care copilul o are din partea mamei de a încălca legile rațiunii și ale realității, până când va putea să le înțeleagă. Este o mișcare de omnipotență în care copilul poate crea orice și oricât, iar adultul nu interferează cu acest proces, chiar dacă știe că el, bebelușul, nu este adaptat încă realității. De ce nu interferează?
Pentru că acest proces are darul de a crea înăuntrul copilului aria din care va putea să fie curios, jucăuș, creativ și mai ales, va putea să se bucure de viața trăită înăuntrul său. Fără această arie, viața adultului de mai târziu este aridă, dusă într-o neputință stranie de a se bucura, într-o concretețe sfâșietoare care nu lasă accesul la resursele bune ale minții.
Miza tuturor acestor gânduri ale lui Winnicott este aceasta:
„…obiectul, pentru a putea fi folosit, trebuie neapărat să fie real, în sensul de a fi parte din realitatea împărtășită, și nu un ghem de proiecții. Cred că asta explică enorma diferență care există între relaționare și folosire.” (Winnicott, 2006a, p.129)
În realitate, aceste cuvinte sunt destul de tulburătoare și vor deschide cealaltă discuție – există posibilitatea ca obiectul, persoana, ceea ce percepem că fiind exterior nouă, să nu fie exterioare, în sensul despre care vorbeam mai sus. Celălalt, indiferent dacă vorbim despre o persoană sau despre orice altă percepție – poate fi, în mare parte, o imagine internă proiectată. Desigur, nu este o surpriză și e chiar foarte la modă să considerăm că toți ceilalți din jurul nostru sunt doar oglinzi ale noastre – însensul încare prin ce spun sau fac ei lumineaza aspecte ale propriei functionari psihice – dar asta e posibil doar într-un univers în care diferențierea, separarea, exteriorul, de fapt, nu există!
Dar, și poate nu e cea mai bună veste, exteriorul există și are legile lui de funcționare! Dacă natura ne dă o stare bună și persoanele care sunt responsabile de noi la începutul vieții fac o treabă suficient de bună, atunci noi putem cunoaște ceva din acest exterior, având un contact mediat de spațiul tranzițional, cu realitatea care poate fi pe cât de minunată, pe atât de terifiantă! Și nu mă refer doar la realitatea externă, întrucât atunci când poți percepe un exterior separat de tine, cunoașterea Sinelui Adevărat merge în paralel!
Și încă o dată, cum spuneam mai sus, nu e suficient să-ți spui – eu cred că pot percepe realitatea externă, sunt un om matur, percepția mea e bună, gândirea mea funcționează bine! Gândirea pozitivă are partea ei… însă totul este cu adevărat verificat în arena culturală, acolo unde se presupune că noi toți interacționăm! În mintea noastră putem crede că suntem niște ființe minunate, dar nu este îndeajuns.
Există și alte semne care arată buna creștere – curiozitatea, iar nu intruziunea; bucuria creației libere, iar nu duplicitatea și copierea stearpă; bucuria vieții așa-cum-este, iar nu zâmbetul contrafăcut din poze. Vă spuneam la începutul acestui lung excurs că mintea poate duplica orice – da, le poate falsifica și pe toate acestea despre care vă spun. Dar știți ce nu poate face – nu poate duplica prea bine îmbujorarea obrajilor, afectul reglat și eliberat într-un mod pozitiv, adică adaptat situației, viața aici-și-acum din copil.
Știți, trăim în timpuri în care mulți, mulți oameni au învățat să folosească cuvintele într-un mod foarte măiestru – mai nou avem și o inteligență artificială care se înstăpânește asupra limbajului – și am pus aici o înșiruire lungă de cuvinte complicate, doar pentru a pune în lumină aspecte pe care le poți vedea pe fața celuilalt în doar câteva fracțiuni de secunda. Îți poți da seama că un om este plin de viață la doar câteva secunde după ce a deschis gura. Sau, nu îți poți da seama deloc!
Și atunci, mă întreb – oare nu era mai bine să tac?!