Imaginea pe care mai multe texte, culminând cu cel al lui Ghent, mi-au lăsat-o în minte, a fost aceea a unei funcționări interne care poate fi perceputa, descrisă și înțeleasă prin psihanaliza: așa cum tendințele distructive sunt identificabile încă de la începutul vieții, la fel sunt și tendințele integratoare sau, dacă vreți, cele bune. Ele funcționează în paralel, iar tensiunea dintre ele dă conținut vieții noastre. Dar nu este ca și cum dacă învinge una dintre ele într-un moment anume, cealaltă dispare ci, pur și simplu, trebuie să rămânem conștienți ca acolo unde este lumină, este și umbră.
Pentru a pune în evidență această idee, am început prin a face o scurtă referire la ce înseamnă obiectul intern în psihanaliză și l-am localizat înăuntrul nostru. Am subliniat calitatea de inconștient pe care interiorul nostru o are și pe care avem tendința de a o da la o parte prin iluzorii „tehnici” de educare, menite să anuleze puternicul și tulburătorul sentiment de neputință pe care îl avem față de propria noastră funcționare. Apoi, odată ce am stabilit că înăuntrul minții noastre avem formațiuni pe care le numim obiecte interne, am început să descriu cum aceste obiecte „călătoresc” între noi, prin proiecții și introiecții. Nu am intrat în subiectul psihanalitic sensibil al identificării proiective, deși am fost pe marginea lui.
Descrierea mecanismelor proiective trebuia să fie mai detaliată tocmai pentru a putea pune în evidență cealaltă funcționare care se caracterizează prin mai puține apărări, printr-o trăire mai directă a realității, recunoscută ca realitatea externă. Pentru asta am discutat în detaliu trecerea de la relaționarea cu obiectul la folosirea obiectului, în paralel, simultan și încrucișat cu funcționarea proiectivă. Atrag atenția că, discutarea uneia sau alteia înainte de cealaltă nu are nici o relevanță. Se întâmplă așa doar pentru că nu putem vorbi pe două voci deodată și nu pot scrie două texte deodată. Cu toate acestea înclin puternic să cred că, în plan clinic, trebuie să ținem în mod continuu în atenție dinamica schimburilor proiective.
Am încercat să pun în evidență că deși cele două moduri de funcționare – în esență, una rea/distructivă, cealaltă bună/creativă – sunt moduri diferite, cu mecanisme diferite și anxietăți diferite. Da, ele se pot influența reciproc, dar din momentul în care ești într-o relaționare de tip proiectiv, nu vei mai putea vedea și înțelege relaționarea non-defensivă, și, pentru că acea capacitate vitală de a discerne între interior și exterior îți va fi afectată, contactul tău cu realitatea este în pericol sau chiar anulat temporar. Acesta este și motivul pentru care, în clinică, atenția noastră trebuie să fie îndreptată în primul rând asupra modului de funcționare rău/distructiv.
Motivul pentru care am făcut așa a fost pentru a aduce o înțelegere asupra dificultății de a comunica între noi oamenii, dificultate care în prezent pare mai mare ca niciodată. Și aici sunt două motivele discutate pe larg în rândurile de mai sus: nu putem să ne înțelegem atunci când unul dintre noi este subiectul soluției schizo-paranoide și nu ne putem înțelege atunci când unul dintre noi se retrage din fața anxietății lui într-o izolare internă. Altfel spus, atunci când mintea noastră a fost deformată puternic de anxietățile timpurii, cele mai puternice după cum zicea Klein, nu mai putem raționa bine, gândirea noastră va fi afectată în moduri din care nu se poate scoate, nu se poate vindeca singură. Dar nu trebuie neapărat să deznădăjduim, căci celălalt teritoriu ar putea să ne ajute, am putea să găsim acolo resurse pe care să le folosim. Mă refer la teritoriul FIINTARII despre care, de asemenea am vorbit pe larg – acest teritoriu, al cărui fundament este încrederea celor din jur în sensul și locul nostru în lume, și care ar putea susține un minim de relație în care ceea ce nu a fost experimentat niciodată să aibă loc, așa cum susține Winnicott, transferențial. Într-adevar, încrederea pe care un om o are în ceilalți oameni este un factor decisiv în vindecare. Și, pe un plan superior, este la fel de decisivă în felul în care comunicăm între noi.
Adesea ne spunem că nu putem avea încredere în ceilalți, că lumea în care trăim este atât de haotică și acesta este un argument valabil și solid, însă oare câți dintre noi pot avea încredere în ceilalți? Această întrebare este una grea și ne lasă fără scutul argumentelor. Câtă încredere am înăuntrul meu pentru a o acorda altui om? Și de obicei cantitatea de încredere pe care chiar o “am” diferă de cât cred eu, în mod conștient, ca am de dat. Vedeți, accentul se mută de la încrederea pe care un Celălalt o merită sau o poate primi, la încrederea pe care o am eu pentru mine, pentru Celălalt, pentru Viață.
Am legat în textul meu această capacitate de a avea încredere, de o alta și anume crearea și folosirea de simboluri. Mai precis, faptul de a vorbi presupune utilizarea de simboluri, iar lipsa lor înseamnă sărăcia perspectivei conștiente asupra propriei vieți și asupra a tot ce ne înconjoară. De aceea, cuvintele și imaginile, conținutul la mâna a doua, sunt vitale pentru felul în care ne trăim viața. În același timp, imaginile și cuvintele ne deschid posibilitatea reglajelor afective, fără de care mintea va fi înecată în anxietate. Dacă nu avem simboluri, nu putem exprima întrebările și tulburările – dacă nu le putem exprima, funcționăm în sistem închis – în situația aceasta vindecarea este imposibilă. Altfel spus, cu cât avem mai multe simboluri pentru dinamica internă, cu atât întindem mai multe poduri către exterior, iar șansele ca binele de acolo să ne influențeze sunt mai mari.
Fără să o spun direct, am înțeles relația cu realitatea ca pe relația între noi oamenii, pentru că pentru fiecare dintre noi, Celălalt este Realitatea, adică un aspect necunoscut al existenței, dincolo de noi, mai mult sau mai puțin asemănător. Sunt conștient că cele două nu sunt echivalente, însă importanța comunicării interpersonale, a spațiului cultural, mi se pare atât de mare încât mi-am permis să fac o asemenea echivalare.
În excursul meu m-am oprit apoi la un alt aspect care mi s-a părut important – modul în care reușim să ne apropriem conținuturile proiectate, acele părți din noi cu care am eșuat în negocierea întregirii. Am vorbit despre capacitatea de a face doliu în urma distrugerilor interioare, cu beneficiul recuperării exterioare. Faptul de a putea recunoaște potențialul distructiv intern, și apoi manifestarea acestui potențial asupra propriilor noastre obiecte interne este, de asemenea, vital în dezvoltarea noastră. Mi-aduc aminte acum că Jung tocmai despre acest tip de scufundare vorbea, pentru a putea echilibra forțele psihice și a ajunge la înțelepciune.
Acestei forțe distructive interne îi așează frontal Winnicott supraviețuirea obiectului, despre care iarăși am vorbit pe larg. În ultimul podcast vă enumeram trei realități ale vieții pe care este necesar să le negociem cu succes (mama ca obiect intern bun, cuplul parental ca dătător de viață și caracterul implacabil al timpului și, implicit, al morții). Da, exteriorul nostru susține viața noastră, de fapt. Iar acest lucru este bun! Este atât de bun și bine, încât continuă să o facă chiar și în condițiile în care suntem într-un război continuu cu el!
Având aceste baze puse, am vorbit despre cele două spații interne – unul în care creșterea poate avea loc și un altul în care creșterea este blocată, amânată. Primul este spațiul tranzițional cu caracteristicile lui, iar al doilea este refugiul psihic, de asemenea, cu dinamicile lui complicate. Încă o dată am revenit la aspectul pe care l-am considerat esențial pentru comunicarea dintre noi, și anume soluția perversă. Acel tip de soluție în care rulăm două tipuri de credințe, opuse și contradictorii, altfel spus, acel fel de a fi în care este evident că avem două agende, dintre care una este ascunsă. Impactul distructiv asupra relaționării este evident și nu mă voi mai opri acum asupra lui. Doar adaug, înspre fundamentarea celor două teritorii pe care le-am avut în minte încă de la început, valoarea care vine de pe teritoriul opus – onestitatea.
Aceasta actiune reflexiva expusa acum in intregime pe durata celor 7 podcasturi m-au condus catre intelegerea pe din interior a catorva aspecte ale functionarii psihice.
De exemplu, am putut realiza ca unul dintre lucrurile la care ne vine foarte greu să renunțăm, aproape imposibil, este dorinta ca cineva sa ne repare, chiar si cand nu mai este nimic de reparat. Indreptatirea pe care credem adesea ca o avem in a cere „despagubiri” pentru toata suferinta ce am indurat-o in contextul vietii, este una dintre piedicile uriase in calea evolutiei noastre. Ne certam cu parintii, cu partenerii, Viata si chiar cu Dumnezeu pentru „dreptul” nostru de a fi îngrijiți, de a nu suferi in aceasta viata a noastra. Oare cati dintre noi vor reusi sa accepte ca viata inseamna pierdere, iar pierderea inseamna devenire, iar devenirea cuprinde si moartea?
Sustinand existenta a doua nivele de functionare, unul creativ, unul mutilat, de fapt, am vrut sa spun ca, ceea ce avem de facut pentru oameni – in calitate de terapeuti – nu este doar a ne ingriji de suferinta lor ci, imi pare la fel de important, a ne putea ingriji la fel de bine de bucuria lor. Cum spuneam la un moment dat, a nu-ti fii rău nu inseamna prin definitie că ti-e bine. Si la fel cum lucram cu suferinta, trebuie sa lucram si cu mecanismele bucuriei.
Pe aceasta linie, am ajuns la o alta concluzie care imi pare foarte valoroasa in lucrul direct cu oamenii si in raportarea mea la mine – iubirea si increderea sunt doua lucruri diferite! Am ajuns sa cred acum ca, in relatiile obisnuite dintre oameni ceea ce lipseste este increderea aceea ca celalalt poate, stie, vrea si o sa se manifeste in cele mai frumoase forme ale lui. Altfel spus, nu iubirea lipseste, ci increderea.
Acestea fiind spuse, sper ca am reusit sa va transmit si sa va exemplific ce inseamna un proces reflexiv psihanalitic. Este usor de intuit ca acest proces nu a inceput cu aceste podcasturi si nu se va sfarsi cu ele, gandurile urmandu-si caile lor. Am avut avantajul de a le putea scrie si astfel nu s-au raspandit in uriasul spatiu analitic ce ne sta acum la indemana mintii.
În încheiere am păstrat un alt pasaj din Winnicott care mi-a plăcut cel mai mult, și acum este momentul pentru el:
„Ceea ce îl face pe individ să simtă că viața merită trăită este apercepția creativă, mai mult decât orice altceva. În contrast cu asta se află o relație cu realitatea externă care este de complianță, lumea și detaliile ei fiind recunoscute, doar sub forma unui loc în care trebuie să ne inserăm sau la care este necesar să ne adaptăm. Complianța poartă cu ea un sentiment de inutilitate pentru individ și este asociată cu ideea că nimic nu contează și că viața nu merită trăită. Într-un mod chinuitor, mulți indivizi au experimentat exact cât trebuie viața creativă pentru a recunoaște că majoritatea timpului trăiesc în mod necreativ, ca și cum ar fi prinși în creativitatea unei alte persoane sau a unei mașini.” (Winnicott, 2006a, p.99)
Cred că pasajul acesta aduce acea cheie, pentru fiecare dintre noi, care ne oferă posibilitatea de a vedea câtă Viață avem înlăuntrul nostru. Creativitatea este mintea liberă să se joace împreună cu Celălalt, care nu se desprinde de noi, dar nici nu este musai un Celălalt complet. Și este mai mult de-atât – este chiar Ființa noastră în manifestările ei libere și bucuroase, nedirecționate și, pe moment, neînregistrate în niciun domeniu anume – doar trăirea liberă de prejudecăți și defense a Vieții!