Bun! Discutia pe care am inceput-o acum 3 podcasturi se refera la modul in care psihanaliza concepe felul in care, de la nastere, avansam la moduri de relationare mai complexe si in cele din urma, mature. Pot spune ca felul in care vorbesc arată doar una dintre perspectivele psihanalitice, existand si altele dezvoltate de alti autori despre care nu amintesc deloc pentru ca ar fi destul de derutant.
Dupa ce am vorbit despre relationarea prin identificare, azi vom aborda folosirea obiectului. Iarăși, ca și termenul relaționare, cel de folosire a obiectului poate induce pe moment în eroare. Asociem adesea ideii de a folosi obiectul, a-l folosit pe un celălalt ca pe un obiect, ceea ce presupune a-l depersonaliza, a-l dezbrăca de umanitate și a ne raporta la el ca la un obiect material. Sensul despre care vorbește Winnicott este complet diferit si-l vom clarifica deplin.
Prezentarea mecanismelor proiective a fost făcută pentru că, în concepția lui Winnicott, pentru ca un obiect să fie folosit el trebuie să fie plasat cumva în afara subiectului, aceasta fiind diferența esențială a celor două stadii. Dacă în primul stadiu – cel al relaționării cu obiectul – acest Celălalt este de fapt un „ghem de proiectii”, adică nu are o individualitate, o specificitate a lui, în cel de al doilea stadiu – cel al folosirii obiectului, obiectul adică Celălalt-mama devine separat de sinele copilului. Această separare se pare că are loc undeva în jurul vârstei de 3-4 luni. Nu va mira pe nimeni faptul că exact în același interval de timp, Klein a descris o a doua poziție a dezvoltării, și anume poziția depresivă (alături de cea a schizo-paranoidă despre care am vorbit).
Aici se află o altă mișcare de forță a lui Winnicott. El ne spune că trecerea de la un nivel de funcționare la altul se realizează prin intermediul unui soi de distructivitate care are darul de a crea, pentru bebeluși, externalitatea. Acest lucru vrea să spună că, după ce inițial copilul și-a stabilizat înăuntrul lui un obiect intern care să cuprindă experiențele lui cu mama – căci am stabilit că obiectele interne asta sunt – el va trece printr-un proces subtil de distrugere a acelui obiect intern. Și chiar trebuie să facă asta pentru că în caz contrar, el nu va putea niciodată să facă diferența între imaginea internă a mamei, obiectul intern format prin proiecție-introiecție, și imaginea reală a mamei, așa cum e ea.
Vă aduceți aminte că am zis că obiectele interne nu sunt copiile fidele ale obiectelor externe, ci niște construcții care suferă influențele pulsionale, uneori într-un mod foarte violent.
Voi aduce acum câteva cuvinte ale autorului:
„Distrugerea obiectului la care mă refer nu conține nici un pic de furie, deși se poate spune că există bucurie la supraviețuirea obiectului. Din acest moment sau apărând în urma acestei faze, obiectul este în continuu distrus în fantasmă. Această calitate de „încontinuu distrus” face ca realitatea asupra viețuirii obiectului să fie resimțită ca atare, întărește calitatea sentimentelor și contribuie la stabilirea constanței obiectului. Acum obiectul poate fi folosit.” (Winnicott, 2006a, p.136).
Elementul esențial al acestei etape nu constă însă în distrugerea obiectului intern ci supraviețuirea celui extern. Veți spune că, din moment ce obiectele intern și extern nu sunt unul și același deși par, atunci formularea este puțin exagerată, întrucât distrugerea unui obiect intern nu are a face cu afectarea lui concretă. Și este adevărat! Dar Winnicott a formulat așa, cred eu, pentru a pune în evidență faptul că obiectul extern, mama așa cum există ea separată de copil, trebuie să supraviețuiască atacului din lumea internă a copilului, adică să nu existe niciun semn de răzbunare în comportamentul și atitudinea ei. Marca supraviețuirii obiectului extern este că acesta nu reacționează la grozăvia de distrugere ce are loc în mintea celuilalt, și când zic că nu reacționează nu mă refer la faptul de a răspunde agresiv – ceea ce ar fi dezastruos – ci chiar și la faptul de a se retrage un pic sau de a deveni tristă sau apatică. Toate acestea atitudini din partea obiectului distrus afectează procesualitatea vitală în desfășurare.
La ce se referă această procesualitate?
La nimic altceva decât la capacitatea de a separa un interior de un exterior, adică marca sănătății psihice așa cum o cunoaștem noi. Pentru ca întreg interiorul să fie într-un bun echilibru, este necesară trecerea cu bine prin acest moment.
Dacă vreți, este ca și cum există un fel de balanță a percepției între interiorul nostru și exterior, mediata de distrugerea non-violenta. Astfel, dacă rămânem prea mult în lumea noastră interioara sau acesta are o forță prea mare, atunci percepția exterioară este afectată și contactul nostru cu realitatea, deficitar – probabil că ne va veni dificil să ajungem la concluzii simple și funcționale în viața de zi cu zi. Dacă rămânem prea mult în lumea exterioara, conectați la lumea dimprejurul nostru, atunci interiorul va fi sărăcit, deși, aș fi înclinat să zic – și voi explica mai târziu un pic despre ce vorbesc – în interior vor domni procese distructive puternice, alimentate prin mecanismele de proiecție-introiecție. Vreau să spun că astfel nu e doar o anumită sărăcie interioară, deși asta e adevărat, ci interiorul probabil se transformă într-un teatru de război, iar viața persoanei va deveni chinuitoare.
Dincolo de aceste aspecte însă, calitatea ne-furibundă a distructivității se încadrează în nivelul doi despre care vă vorbeam. Pe primul nivel, în teritoriul schizo-paranoid al proiecțiilor periculoase, distructivitatea este de temut, este periculoasă și produce răni interne. Pe al doilea nivel, cel al FIINTARII, distructivitatea are caracterul constructiv, ea face loc vieții mai bogate, interacțiunii cu persoanele reale din jurul nostru și ne oferă posibilitatea, singura, de a putea să ne cunoaștem unul cu celălalt. În caz contrar, suntem prinși în jocul oglinzilor proiective și nu știm cine, care e.
Astfel cred că trebuie să fim atenți pentru a vedea pe ce nivel funcționează cel care distruge. Desigur, este totuși relativ ușor să diferențiem nivelele dacă ne raportăm la afectele însoțitoare. Pe nivelul unu, avem multă teamă și anxietate, pe nivelul doi avem un soi de anxietate dar și bucuria supraviețuirii. Pe nivelul unu, sistemul psihic este mai degrabă instabil, în nivelul doi, în mijlocul dinamicii se resimte subiectiv un soi de „așa trebuie să fie”.
Însemnătatea pentru viața psihică a unei persoane, ca și pentru viața în general, accesării nivelului în care este posibilă folosirea obiectului, este uriașă. Noi, terapeuții, chiar formulăm în acest fel modul în care ședințele se desfășoară – hai să vedem cum folosește un pacient spațiul – fizic și mental – pe care îl punem la dispoziție?
De multe ori, oamenii spun că în ședința de psihoterapie te duci și descarci acolo greutățile de pe umerii interiori. Desigur, aceasta este o parte a fenomenologiei, însă dacă se întâmplă doar această descărcare pe o perioadă lungă de timp, atunci este ușor de presupus că funcția alfa, mecanismele de digestie mentală nu funcționează optim întrucât nu există o capacitate optimă de a susține o tensiune internă – care trebuie descărcată masiv și repetat – pacientul având nevoie de un conținător pentru a turna toate acele conținuturi…și de aici puteți relua lectura de mai sus când vă spuneam despre perspectiva bioniană.
Îmi pare că acum sunt puse în scenă toate elementele care îmi permit să înțeleg mai ușor strategia de prezentare din lucrarea lui Ghent. Căci el vorbește despre două comportamente care par foarte asemănătoare însă sunt în mod esențial diferite. Și îmi este acum foarte ușor să pot arăta în ce constă diferența lor.
Desigur, am în vedere comportamentul supunerii masochiste în fața unui altuia și pe cel al predării în prezenței unei alte persoane. Nu am să prelungesc această discuție pentru că totuși, construcția de până acum pe care am realizat-o s-a referit doar la fundamentarea înțelegerii predării, a unei încercări de a renunța la apărările care, desigur, pe de o parte protejează, însă pe de altă parte falsifică și izolează. Ghent spunea în lucrarea lui că exista acest avânt către viață al omului, aceasta dorință ce se cristalizează într-un așa fel încât, la maturitate capătă aspect de nevoie, de renunțare la apărări, adică de cunoaștere a propriei persoane așa cum e ea; am perceput această idee a lui Ghent, și apare și în text așa, ca o tendință profundă de a intra în contact cu Sinele Adevărat al lui Winnicott.
Și dacă luăm în calcul tot ce am spus până acum, putem înțelege că acea arie „a fi” pe care fiecare dintre noi o avem înăuntru, fie că o folosim, fie că nu, are la un capăt al maturității sale tocmai o funcționare liberă dar mai ales putința ca, din când în când, să te poți uita la tine dincolo de orice distorsiune mentală.
Am crezut întotdeauna și cred în continuare că o asemenea poziționare este una tulburătoare și zdruncinătoare, într-un sens corect, șocantă. La fel este și întâlnirea cu Realitatea, acel tip de întâlnire greu sau chiar imposibil de verbalizat. Aș adăuga aici chiar și întâlnirea adevărată a două subiectivități, întâlnire care deschide un univers întreg de experiență – universul Celuilalt. Toate aceste experiențe, pe cât de profunde, pe atât de firave, nu cred că sunt posibile în afara unui spațiu „a fi” funcțional înăuntrul nostru.
Ce mi s-a părut însă revelator în textul lui Ghent a fost că el a pus așa de aproape cei doi termeni – submisiv versus predat/liber. Și cred că de foarte multe ori suntem induși în eroare tocmai de asemănarea și aparențele unor comportamente, fără să luăm în calcul la modul cel mai serios nivelul căruia îi sau le corespunde. Bine, Ghent merge chiar un pas mai departe și este optimist. El spune că în unele forme ale submisivității masochiste se fac simțite ecourile acelei nevoi de re-cunoaștere veritabilă, autentică. În același timp, arată cum patologia acoperă încercarea de eliberare internă. După cum reiese din poziționarea mea de până acum, nu cred că patologia este o încercare de redresare. Cred că încercarea de vindecare acționează întotdeauna în profunzime. Ea poate fi vizibilă sau nu, însă întotdeauna este acolo. În ce măsură această vindecare poate avea loc, este altă discuție, însă faptul care mă face să privesc așa lucrurile este o altă idee care mi-a fost oferită de o altă prietenă care mi-a spus – întotdeauna este ceva de făcut! (atunci când ne refeream la lucrul cu pacienții, mai ales cei cu patologii grave). Iar acum cred că întotdeauna e ceva de făcut din trăirea conștientă a unei experiențe, în terapie dar și în viața de zi cu zi – atunci când lucrurile „cad” în locul potrivit se deblochează ceva, uneori instantaneu. Când oferi interpretarea potrivită, la momentul potrivit, în chiar acel moment mintea pacientului se deschide, uneori mai mult decât a făcut-o vreodată, fiind chiar el surprins de deschiderea trăită. Pentru mine ăsta este un argument tare în favoarea faptului că cel de al doilea nivel de funcționare al nostru, mai profund și adevărat, ne însoțește pas cu pas, așteptând condiții propice să se manifeste.
Este o realitate la fel de evidentă faptul că fiecare pas înspre acest fel aparte de a trăi, poate fi falsificat, pervertit, poate fi un lup în blană de oaie. Adică este aproape momentul de a ne îndrepta atenția către patologie. Dar nu o facem imediat pentru că înspre ea, există o altă punte de legătură care oferă o atât de clară perspectivă asupra locului unde se află un om.
Astfel o invit în scenă din nou pe Melanie Klein cu felul în care a descris formarea de simboluri, secvența care va evidenția un alt aspect esențial al dezvoltării în trecerea de la relaționarea cu obiectele, la cea de folosire a obiectelor sau, în termenii proprii, trecerea de la poziția schizo-paranoidă la cea depresivă.
Klein zice așa:
„ așadar, simbolismul nu doar ajunge să constituie fundamentul tuturor fantasmelor și sublimării lor, ci, mai mult decât atât, este baza relațiilor subiectului cu lumea externă și cu realitatea în general. Am arătat că obiectul sadismului aflat la apogeu și totodată al dorinței de cunoaștere înnăscută simultan cu sadismul este corpul mamei, cu conținutul lui fantasmat. Fantasmele sadice îndreptate spre interiorul corpului ei constituie relația cea dintîi și elementară cu lumea externă și cu realitatea. De gradul de succes cu care subiectul traversează această fază va depinde măsura în care poate obține ulterior o lume externă care să corespundă realității.”(Klein, p.352)
Acum aș dori să subliniez că nu mă voi afunda în discuții despre sadism, așa cum apare conceptul în opera lui Klein. Voi reține de la ea doar ideea că, încă de la începutul vieții, în interiorul nostru acționează tendințe distructive foarte puternice, Klein zice – cele mai puternice care trebuie neutralizate, anulate sau îmblânzite. În această luptă de neutralizare a distrugerilor interne, este generată o cantitate uriașă de anxietate de care mediul de îngrijire trebuie sa se ocupe. Dacă o face suficient de bine, atunci mintea copilului începe să-și dezvolte propriile mecanisme prin care să poată face față tensiunii interne, și acesta este echivalentul creșterii, al maturizării psihice.
Observați caracterul atât de diferit al distrugerii în concepția kleiniană, fata de cel din mintea winnicottiană. Însă dat fiind că Winnicott a fost în analiză cu Klein, poate că nu e atât de tare de mirare această diferență, mai ales dacă nu o vedem ca pe o perspectivă contrară, cică pe una complementară.
Utilizarea unui simbol se referă la echivalarea a două lucruri diferite pe baza unui interes de o natură sau alta. Cel mai simplu de arătat ce înseamnă simbolismul și care este valoarea lui se referă la folosirea cuvintelor. Toate cuvintele sunt simboluri, altfel spus, ele reprezintă realitățile în mintea și discursul nostru însă nu sunt realitățile-în-sine. Desigur, dacă ar fi trebuit să folosim direct realitățile, nu îmi închipui cum ar fi arătat comunicarea noastră. Nu aș fi putut să-ți spun ceva despre un copac dacă nu aș fi avut unul la îndemână pentru a ți-l arăta. Dacă am la îndemână simbolul-cuvânt „copac”, este foarte simplu de comunicat. Și chiar dacă nu aș avea acest cuvânt, aș putea folosi multe alte cuvinte – cum se întâmplă în jocul „mima” – pentru a te face să întelegi despre ce e vorba.
De ce sunt aceste aspecte esențiale pentru dezvoltarea noastră?
Răspunsul la această întrebare face apel la ce am spus mai sus – constituirea unui obiect intern înauntrul nostru este modul nostru de funcționare obișnuit (așa cum îl descrie psihanaliza). Acest fapt, presupune că ceva ce se întâmplă cu mine – adică experiența mea – va ajunge să fie înăuntrul meu – adică obiectul meu intern. Aceste aspecte deja le-am discutat pe larg. Ce încă nu am subliniat apăsat este că la începutul vieții, tocmai datorită imposibilității psiho-neurologice de a avea discernământ – presupunem că bebelușul nu poate face diferența între imaginea mentală, obiectul mental și experiența simbolizată. Pentru el, aceste trei aspecte sunt unul și același lucru. Trecerea de la relaționare la folosirea obiectului se referă, în mod esențial, la dezvoltarea acestei capacități de a diferenția între obiectul intern și experiența externă. Acesta este echivalent cu a spune că bebelușul trebuie să dobândească capacitatea de a manipula mental simboluri pentru aș putea amenaja anxietățile de o natură sau alta, și pentru a începe să știe că a te gândi la un lucru nu are o implicație directă și nemediată asupra realității; că poți să te gândești că iubești sau urăști o persoană din jurul tău, fără ca asta să se transforme imediat într-o situație externă și concretă.
Aș sublinia aici că avem adesea tendința de a folosi o expresie atunci când ne dăm seama de faptul că o persoană își pune singură bețe în roate, și îi spunem – asta e doar în capul tău! În principiu, tocmai la această diferențiere se referă – la faptul că unele ”lucruri”, mai corect spus, unele aspecte ale realității generale sunt situate în mintea noastră și nu au neapărat un corespondent într-o realitate externă (și nici nu trebuie). Dar știm cu toții suficient de bine că, ce este în capul nostru este la fel de real precum ce este vizibil, palpabil, adică ce aparține realității externe.
Adaug, pentru completarea tabloului, un alt citat din Klein:
„ așadar, dezvoltarea Eului și relația cu realitatea depind de măsura capacității Eului de a tolera, într-o perioadă foarte timpurie, presiunea celor mai timpurii situații de anxietate. Și, ca de obicei, este o chestiune ce ține de un anumit echilibru optim între factorii implicați. O cantitate suficientă de anxietate este baza necesară a unei abundențe a formării de simboluri și a fantasmelor; o capacitate adecvată a Eului de a tolera în societate este esențială pentru ca anxietatea să fie perlaborata satisfăcător, pentru că această faza elementară să aibă un deznodământ favorabil și pentru ca dezvoltarea Eului să fie reușită.” (Klein, p.352)
Dintre factorii implicați, desigur avem cel puțin doi pe care îi considerăm esențiali – unul intern, care se referă la înzestrarea copilului în a face față anxietății, și cred că nu e greșit să spun chiar înzestrarea copilului pentru viață – și un altul extern, care este cel puțin la fel de important ca primul și se referă la mediul de îngrijire despre care vă spuneam mai sus. Dar aceasta este o exprimare generala – cred că ar fi mai potrivit să spun că ceea ce este de negociat este tocmai neutralizarea sadismului, ca exponent al distructivității înnăscute din noi.
Poate termenii vi se par tari însă sunt ușor de exemplificat în viețile noastre și îmi doresc să vă ofer o imagine atât de familiară încât să puteți avea mai multe simboluri la îndemână. Și mă refer la experiența pe care foarte mulți dintre noi am avut-o în școală, mai ales în clasele primare, când trăiam emoții atât de mari în fața învățării unui text și a faptului de a fi ascultat de către învățătoare.
Nu voi desface această imagine, cum ar putea fi desfăcută și înțeleasă -voi spune doar că anxietatea pe care o trăiam, frica de a nu știi, amenințările (reale sau fantasmate) din partea părinților sau învățătorilor, inhiba foarte mult capacitatea noastră de a învăța. Asta ne arată Klein cu claritate – anxietatea, dacă e prea mare, te împiedică să folosești simboluri, adică să funcționezi intern, adică să gândești. Dacă este foarte mare, colapsezi intern, dacă e potrivită te împinge și ajută să cauți soluții de amenajare a ei.
Astfel Klein și Winnicott explică, fiecare în felul său, cum se constituie relația cu realitatea și cu lumea, folosindu-se de descrierea liniară între două puncte: pozițiile schizo-paranoidă și depresivă versus relaționare-folosire de obiect. Klein vorbește despre amenajare distructivității interne pentru a avea acces la vinovăție și, prin ea, la reparație. Winnicott vorbește despre un spațiu în care, dacă anxietatea nu este prea mare, creativitatea și bucuria vieții poate avea loc.
Între acestea două, încă ar mai fi ceva de spus.
Pentru amândoi autorii, felul inițial de contact cu exteriorul este prin proiectie-identificare. Am ajuns acum în punctul de a vorbi puțin despre felul în care putem recupera un conținut proiectat din purtătorul de moment al acestei proiecții.