A venit si momentul sa vedem cum arata lucrurile atunci când dinamica nu e una pozitiva. Va puteti imagina că aici materialul de studiu este mult mai bogat, caci psihoterapia psihanalitica se ocupa de partea de patologie si mai puțin de partea de funcționare sănătoasă. Așa încât voi continua azi prin expunerea variantei negative, în care spațiul tranzițional și trecerea la folosirea obiectului este împiedicată, iar pentru asta mă voi folosi iarăși de John Steiner. Știu că felul acesta de a de-scrie va lămuri, prin dialectica ce o propune, imaginea funcționării interne.
Vă readuc aminte cuvintele lui Winnicott deja citate:
“Se pare că frustrarea ține de căutarea satisfacției. De experiența ființării ține altceva, nu frustrarea, ci mutilarea.”
Să vedem acum ce înseamnă mutilarea.
Așa cum am spus, problematica studiată în acest articol se referă la trecerea de la o funcționare în sistem închis, caracteristică mai mult sau mai puțin începutului vieții și datorată lipsei de maturizare a sistemului, la o funcționare în sistem deschis, în care mintea și psihicul poate face uz de informațiile exterioare și, în cele din urmă, poate învăța din experiențele pe care le are. Discuția este complicată de faptul că, pentru ca această trecere să fie de succes este impusă sarcina negocierii bune a impulsurilor distructive ce sunt active înăuntrul nostru încă de la începutul vieții. O parte semnificativă din activitatea sistemului nostru psihic se referă la legarea, neutralizarea și controlul acestor impulsuri distructive, și putem numi această activitate organizare defensivă. De altfel, Fairbairn spunea că introiectăm doar părțile negative, distructive din exterior, tocmai pentru a le putea aplica un control mai mare în interior.
Steiner ne spune așa:
„Organizările patologice împietresc personalitatea, împiedică contactul cu realitatea și asigură interferența cu creșterea și dezvoltarea. La indivizii normali, ele sunt puse în joc atunci când anxietatea depășește limitele tolerabile și sunt abandonate din nou atunci când criza s-a încheiat. Cu toate acestea, ele rămân potențial disponibile și pot servi pentru a scoate pacientul din conexiune și a da naștere unei perioade blocate de analiză dacă munca analitică atinge aspecte aflate la limita suportabilului. La pacienții mai tulburați, ele ajung să domine personalitatea, iar pacientul este, într-o măsură mai mare sau mai mică, prins în mrejele lor.” (Steiner, p.5)
În principiu, la acest lucru se referă mutilarea despre care vorbea Winnicott, la acest tip de împietrire într-un interior care nu primește nici o influență externă și care nu poate crește în niciun fel.
Acum avem cele două mișcări interne pentru a fi observate: într-un mediu pozitiv, suficient de bun, anxietățile maturizării sunt con-ținute astfel încât există un spațiu tranzițional în care copilul se poate juca cu elemente din exteriorul lui, fără a resimți nici un pericol. Dacă aceste anxietăți sunt prea puternice, iar mediul de îngrijire nu poate face față, copilul pune în mișcare mecanismele defensive proprii, de retragere din fața acestora anxietăți pe care nu le poate suporta. Această retragere din fața anxietăților, deși îi oferă un refugiu-liniște, îi ia posibilitatea copilului de a crește, pentru că întrerupe contactul cu realitatea.
Acesta este, probabil, unul dintre motivele pentru care tehnicile orientale de meditație cunosc o răspândire atât de mare în prezent. Nu de puține ori ajung în cabinet persoane care au o nevoie puternică de a fi protejate de anxietăți foarte puternice și vor să transforme spațiul analitic într-un refugiu de genul acesta, într-un spațiu al liniștii lor interioare. Și este ușor de înțeles de ce, dar nu trebuie să uităm că prețul pentru un asemenea spațiu ar putea fi chiar lipsa contactului cu realitatea și deci împietrirea personalității, cum spune Steiner.
El descrie retragerea psihică, ca pe o a treia poziție, prin raportare la celelalte două poziții kleiniene. Și asta pentru că retragerea presupune tocmai un pas înapoi de la a negocia atât cu anxietățile schizo-paranoide, cât și cu cele depresive.
Haideți să ne uităm un pic la felul în care relația cu realitatea – care ne interesează în mod direct aici – este afectata. Iar primul pas este acesta, după Steiner:
„Am argumentat că o funcție centrală a organizărilor patologice ale personalității este de a conține și neutraliza aceste impulsuri distructive primitive, iar pentru a face față acestora, pacientul selectează obiecte distructive în care poate proiecta părți distructive ale sinelui. Aceste obiecte sunt adesea asamblate într-o „bandă” care este ținută împreună prin mijloace crude și violente. Aceste grupuri de indivizi puternic structurate sunt reprezentate în mod inconștient în lumea interioară a pacientului și apar în vise ca o versiune inter-personală a retragerii. Locul de siguranță este asigurat de grupul care oferă protecție atât împotriva persecuției, cât și a vinovăției, atâta timp cât pacientul nu amenință dominația bandei. Rezultatul acestor operațiuni este crearea unei rețele complexe de relații de obiect, fiecare obiect conținând părți clivate ale sinelui și ale grupului, ținute împreună în moduri complexe caracteristice unei anumite organizări. Organizarea „conține” anxietatea, oferindu-se pe sine ca protector, și face acest lucru într-un mod pervers, foarte diferit de cel văzut în cazul unei conțineri normale, cum ar fi cea descrisă de Bion, care are loc între o mamă normală și copilul ei (Bion 1962a, 1963).” (Steiner, p.8)
Am adusun citat mai lung de data aceasta tocmai înspre clarificarea completă. Vedeți cât de complexă poate deveni, și adesea este, rețeaua internă prin care ne protejăm de realitate. Las deoparte multiplele comentarii care pot fi făcute pe marginea paragrafului de mai sus, iar cuvântul de care mă voi lega din tot acest paragraf este cuvântul „pervers”.
Mecanismul perversiunii este cel care mă interesează în mod deosebit pentru că el este cel care avariază contactul cu realitatea în mod semnificativ. Și anume cum?
Pentru o explicație clară, mă voi întoarce la exemplul pe care vi-l ofeream când am vorbit despre spațiul tranzițional, despre copilul care se joacă cu trenulețul și-l face să zboare. Vă spuneam atunci că este esențial ca părintele să nu-i atragă atenția asupra faptului că trenurile nu zboară, ci dimpotriva, să-l lase să se bucure de felul în care se joacă. În dezvoltarea sănătoasă, copilul va ajunge la un moment dat să știe că trenurile nu zboară, dar că te poți juca în ce fel vrei cu ele, poți fi oricât de creativ. Și chiar când te joci și faci trenul să zboare, tu știi că trenurile nu zboară doar că de bucurie a creativității, tu vei face pe moment ca un tren, trenul tău, să zboare.
În dezvoltarea nesănătoasă, copilul, datorită interferenței diferitelor anxietăți, nu va ajunge la o raportare corectă la realitate; în cazul nostru asta înseamnă că el nu va putea renunța la credința că el face trenurile să zboare. Chiar dacă mai târziu el va avea realitatea concretă a faptului că trenurile nu zboară, ci merg pe calea ferată, totuși, înăuntrul lui, el nu a putut face doliul după acea pierdere a credinței lui că trenurile nu zboară, ci o prezervă înăuntrul lui, în paralel cu cealaltă credință bazată pe realitate.
Observați exprimarea mea din ultima frază – în dezvoltarea perversă avem două credințe, la fel de puternice, vis a vis de faptele vieții. În dezvoltarea sănătoasă, avem o credință și o realitate observabilă. În dezvoltarea perversă, contactul cu realitatea este împiedicat de neputința de a renunța la credința fantasmatică. În dezvoltarea sănătoasă, copilul se poate desprinde de propria fantasmă pentru a avea acces la realitatea exterioară.
Astfel, cele două credințe coexistă, dar
„Trebuie subliniat faptul că nu doar coexistența contradicției este perversă, pentru că o astfel de contradicție poate rezulta, la un nivel mai primitiv, dintr-un clivaj al Eului. Perversiunea apare odată cu începerea integrării și constă în încercarea de a găsi o falsă reconciliere între punctele de vedere contradictorii care devin greu de ținut separate pe măsură ce integrarea avansează. O astfel de reconciliere nu este necesară atunci când clivajul menține punctele de vedere contradictorii total separate și incapabile să se influențeze reciproc. Problema apare doar atunci când divizarea începe să se diminueze și se încearcă integrarea celor două puncte de vedere.” (Steiner, p.216)
Pentru Winnicott integrarea presupune existența unui spațiu tranzițional care permite dezvoltarea capacității de a suporta pierderea într-un loc (intern-fantasmatic) pentru câștigul într-altul (exterior-concret); pentru Steiner, împiedicarea integrării presupune, de fapt, două opțiuni – prima opțiune, în care credința fantasmatică câștigă complet și atunci avem soluția psihozei; o a doua, în care cele două credințe – una exclusiv internă, alta exclusiv externă – sunt menținute în paralel și rezultă soluția perversă.
Iată un alt citat clar:
„Atunci când începe integrarea, obiectele bune și rele ajung să fie recunoscute ca fiind unul și același, iar în cele din urmă acest lucru va duce la un grad de acceptare a realității și la o apropiere de poziția depresivă. Pe măsură ce se lucrează în acest sens, identificarea proiectivă se diminuează, iar separarea dintre sine și obiect este din ce în ce mai mult recunoscută, astfel încât relația devine mai puțin narcisică. Prin urmare, realitatea vine să se raporteze la două distincții conexe, cea dintre obiectele bune și rele și cea dintre sine și obiect. Sânul este recunoscut ca nefiind în totalitate bun, dar bunătatea sa este văzută ca aparținând lui insuși și nu ca fiind o creație a subiectului.” (Steiner, p.96)
De fapt, aduc toate aceste citate pentru a putea pune cât mai mult în evidență faptul că există acea suprapunere de spații interne, de funcționari psihice despre care aminteam mai sus. Trecerea prin aceste poziții și anxietăți o văd ca pe o sarcină extrem de importantă pentru aparatul mental. Chiar dacă sunt implicate mult mai multe sisteme ale organismului, totuși funcția principală este a minții. Ea „face” această integrare, dacă este asigurat mediul propice de funcționare. Și procesul este obligatoriu dacă e să începem să ne referim la modalitățile mai cuprinzătoare de percepție și trăire, cele de la nivelul FIINTARII. Ceea ce spun este că ele sunt complet diferite.
Altfel spus, sunt necesare câteva negocieri reușite cu ceea ce putem numi fapte ale vieții, înainte de a putea avea claritatea asupra celui de-al doilea mod de funcționare, cel al Sinelui Adevărat al lui Winnicott. Dar nu vreau să spun prin asta că întâi este unul și apoi celălalt, chiar dacă așa sună. Cele două sunt realități interne simultane – masculinul și femininul nostru – folosind terminologia winnicottiană – ne însoțesc continuu și sunt mai mult sau mai puțin împiedicate de sarcinile de zi cu zi pe care le avem. Tot în textul lui Steiner, dar prin cuvintele lui Money-Kyrle, găsim câteva dintre aceste fapte ale vieții a căror negociere trebuie să o facem:
„Money-Kyrle propune ideea că toată gândirea adultă, toate actele ulterioare de recunoaștere, sunt împiedicate de dificultățile care stau în calea recunoașterii câtorva aspecte fundamentale ale realității, iar dintre aceste fapte primordiale ale vieții, el consideră că trei sunt extrem de importante. Acestea sunt aspecte ale realității care par deosebit de dificil de acceptat și fără de care nu este posibilă acceptarea adecvată a altor aspecte ale realității. Cele trei fapte primordiale ale vieții constau în: „recunoașterea sânului ca obiect suprem bun, recunoașterea relației dintre părinți ca act suprem de creație și recunoașterea caracterului inevitabil al timpului și, în cele din urmă, al morții”” ( Steiner, p.94-95)
Mai departe, percepția realității din Sinele Adevărat, este împiedicată de gândirea adultă afectată de „dificultățile care stau în calea recunoașterii câtorva aspecte fundamentale ale realității”. Găsiți în cartea lui Steiner discuția fiecăruia dintre cele trei fapte primordiale, cum le numește el, și care este foarte interesantă.
Ceea ce mi s-a părut mai rezonant cu concepția despre care vorbesc aici, sunt alte cuvinte ale lui Money-Kyrle care apar în același text:
„presupunerea mea dominantă este că pacientul, indiferent dacă este sau nu bolnav clinic, suferă de concepții inconștiente greșite și iluzii…Unde, de exemplu, dacă înainte aș fi interpretat visul unui pacient ca fiind o reprezentare a actului sexual al părinților, acum îl interpretez mai des ca pe o reprezentare greșită a acestui eveniment. Într-adevăr, orice reprezentare imaginabilă a acestuia pare să prolifereze în inconștient, cu excepția celei corecte. (Money-Kyrle 1968:417)” (Steiner, p.94)
În contextul despre care vorbim, concepțiile greșite, iluziile sunt date de păstrarea pe picior de egalitate a unor credințe, în detrimentul discernământului. Vă amintiți că și Winnicott punea un accent deosebit pe iluzie, însă pentru a face o diferență între cele două nivele, aș zice că acolo, Winnicott vorbea despre uzul iluziei, la același nivel cu uzul obiectului – adultul trebuie să permită iluzia copilului înspre maturizarea capacităților de diferențiere – în timp ce la nivelul despre care vorbește Steiner, iluzia este data de neputința conținătorului în fața anxietăților și, prin urmare, de inundarea spațiului psihic al copilului care nu mai are suficient de multă energie pentru discernământ și trebuie să aleagă calea exilului, a retragerii psihice în siguranța deșertică. În această din urmă situație, obiectul nu poate deveni întru totul real niciodată, ci este menținut la stadiul de credință, prin existența celeilalte credințe interne, alocând mecanismului pervers funcția principală.
Acum, înainte de a concluziona, permiteți-mi să mă întorc la Ghent. Un pasaj ca cel care urmează m-a determinat să fac toată această căutare:
„…abilitățile perceptuale și cognitive în curs de dezvoltare ale copilului sunt depășite, probabil, de semnificațiile pe care le poate asimila în siguranță. Predarea la „ceea ce este” ar duce, în unele cazuri, la o stare de dezorganizare și amenințare a ființei. Se dezvoltă un compromis, condus de dorința de a se preda percepției căreia i se opune amenințarea pe care aceasta o implică. Rezultatul este soluția masochistă; se creează situații recurente în care fiecare nouă oportunitate de claritate este subminată de spaimă, care până acum este atât de învăluită în istorie încât se simte fără nume și „existențială”. Din nou, așa cum am văzut mai devreme în discuția noastră despre predare, spaima și dorința sunt două fețe ale aceleiași monede. Dorința este de a se întoarce la scena groazei și exprimă nu atât dorința de „a stăpâni experiența”, cât de a integra experiența.” (Mitchell S. si Aron L., p.251-251)
Am înțeles că un asemenea proces este posibil atunci când baza de încredere nu este asigurată, respectiv mediul de îngrijire nu poate susține sensul ființei la începutul vieții. În condițiile acestea, forțele distructive (ura) inerente aceleiași ființe sunt în activitate și vor determina dezvoltări specifice de adaptare la realitate, iar dintre acestea, masochismul așa cum ni-l descrie Ghent, este una dintre ele.
De asemenea, reîntoarcerii, compulsiei la repetiție îi este alăturat acest nou sens al integrării, și nu doar al încercării de a controla o situație. Din punctul acesta de vedere, tema este asemănătoare spaimei de prăbușire despre care ne vorbește așa frumos Winnicott, încât nu am cum să nu-l citez din nou:
„Scopul acestei lucrări este de a atrage atenția asupra posibilității ca prăbușirea să se fi întâmplat deja, la începutul vieții individului. Pacientul are nevoie să „ își amintească” asta, dar nu e posibil să-ți amintești ceva ce încă nu s-a întâmplat, iar acest lucru din trecut nu s-a întâmplat deoarece pacientul nu era încă acolo pentru ca acest lucru să i se întâmple. Singura cale pentru pacient de a-și „ aminti”, în acest caz, este trăirea acestui lucru din trecut pentru prima dată în prezent, și anume în transfer. Acest lucru trecut și viitor, devine astfel o chestiune de aici și acum, și este trăit pentru prima dată de pacient. Este echivalentul reamintirii, iar acest deznodământ este echivalentul ridicării refulatului, ce are loc în analiza pacientului psihonevrotic.” (Winnicott, 2006b, p.120)
După cum vă spuneam la începutul lucrării mele, toate aceste citate merită discuții pe larg, discuții pe care aici nu am cum să le dezvolt, dar le-am adus tocmai pentru a putea urmări cu ușurință dinamica ideatică. Iar în lucrarea lui Ghent, ca și a lui Eigen sau Winnicott, am citit aceeași dualitate sau suprapunere de planuri care sunt active simultan și care ne oferă complexitatea specifică psihoterapiei psihanalitice și a psihanalizei și nu doar atât, ci și o cale de a formula mai clar căi de înțelegere și, de ce nu, de acțiune terapeutică.