Ideea de a face acesta declaratie a plecat de la un mic citat care mi-a dat de gandit vizavi de munca pe care o fac, aceea de psihoterapeut de orientare psihanalitica. Gandul citit este urmatorul – “putem vedea doar ceea ce suntem”. Mi-a plăcut cum suna, dar apoi m-am întrebat ce as putea intelege eu din asta?…si uite-asa au inceput sa se desfaca gandurile.
Preocuparea mea pentru psihoterapie a fost initial practica. Atunci cand am citit prima oara din Freud, caci cu el m-am intalnit la inceput, m-a atras din prima clipa pentru ca, spre deosebire de toate celelalte materiale pe care le citeam pentru a pregati lucrarile din facultate, Freud imi aparea ca fiind aplicabil vietii mele in modul cel mai concret. Tin minte ca prima secventa cand si-a dezvaluit utilitatea – fascinant pentru mine – a fost cand, la cateva zile dupa ce citisem capitolul despre actele ratate, din lucrarea Introducere in psihanaliza, am uitat cadoul pe care il luasem pentru cineva drag, pe o banca in oras. Simplul fapt ca ma puteam gandi la acest gest al meu mi se parea deschizator de drumuri – dintr-o data ceea ce faceam, intentionat sau nu, avea un sens; viata mea, alcatuita dintr-o increngatura interna infinit de complexa, subtila si firava, avea un sens pe care i-l puteam asculta. La aceasta hrana mentala pe care psihanaliza mi-a oferit-o n-am renuntat de-atunci si au trecut aproape 25 de ani. Au mai trecut cativa ani si am inceput pregatirea formala in psihanaliza – prima treapta de formare, analiza persoanala – si au mai trecut ceva ani si am inceput sa lucrez . Si au trecut aproape 20 de ani de atunci. Acestea nu sunt doar cifre, va dati seama…iar ele imi permit sa vin azi si sa vorbesc despre ce inseamna psihoterapia. Ma aflu aici fara pretentia adevarului absolut, ci cu curiozitatea si entuziasmul cunoasterii a ceva din felul in care noi, oamenii, suntem.
Asa ca ma intorc la gandul citit – “putem vedea doar ceea ce suntem”. E evident ca expresia nu se refera la vederea cu ochii fizici, desi nu o exclude, ci la vederea interna, la felul in care ne raportam la intreaga lume interna alcatuita din ganduri si emotii si sentimente, din stari si actiuni pe care le gandim sau, pur si simplu, ne regasim in ele. Sincer, e o chestiune tare complicata asta cu vederea interna si, nu o data, m-am aratat mirat cum de atat de multi oameni vorbesc despre asta cu o usurinta pe care, iata, nici dupa doua decenii de lucrat incontinuu cu mintea mea si a altora, nu ma simt in stare sa o am.
Ar fi usor sa ma gandesc ca daca nu putem vedea mai mult decat suntem- si fiind in deplin acord cu ceea ce timpurile cer de la noi-atunci ar trebui sa ne concentram pentru a fi mai mult decat suntem, pentru a vedea mai mult, pentru a cuprinde mai mult si mai bine, pentru a ne depasi, cum se spune.
Ce am invatat din experienta mea directa, cu si asupra propriei mele minti, ca si cu si asupra mintilor celor care au avut atata incredere in mine, e ca psihoterapia nu te face mai mult decat esti. Si acesta este punctul de plecare in declaratia mea. Psihoterapia nu adauga nimic in plus la ceea ce esti inzestrat sa fii tu. Da, putem concepe ca in anumite situatii – iar noi folosim pentru acele situatii cuvantul “deficit” – ceea ce se intampla in psihoterapie este un fel de crestere, de maturizare a unor “componente” ale functionarii mentale si/sau emotionale care au fost blocate intr-un fel sau altul. Daca vreti, doar in felul acesta pot fi de acord ca psihoterapia adauga ceva unei personalitati – prin faptul de a debloca acele canale prin care cresterea naturala se intampla. Si cresterea este ceva nou, intr-un anumit sens.
Daca nu vorbim insa de “deficit” ci de “conflict” atunci psihoterapia nu adauga chiar nimic nou. Pentru ca in situatia de “conflict” avem o minte care are instrumentarul necesar pentru rezolvarea de probleme, insa avem o tensiune mare intre anumite componente ale ei – adica avem un conflict intre doua dorinte, emotii, ganduri, etc. Si da, cred ca deja toata lumea stie ca terapeutului nu ofera un raspuns conflictului, ci doar ii asigura celui care este in conflict un spatiu sigur in care sa poate gasi o rezolutie in avantajul tuturor.
Stiu ca aici se poate face o discutie si ar fi fost poate de asteptat sa spun ca terapeutul il ajuta pe pacient sa gaseasca o solutie in avantajul lui. Cumva, experienta de pana acum m-a facut sa ma gandesc si sa formulez acum asa, ca totusi cea mai utila atitudine pe termen lung este asta – sa cautam solutii inspre binele tuturor celor implicati in dificultatile noastre. Desigur, in primul rand pentru noi, dar fara a-i exclude pe ceilalti.
Vedeti, asadar, ca a putea sa stim cine suntem nu presupune in nici un caz un mai bun, mai mult, mai repede – asa cum par a sugera toate presiunile exterioare din prezent. Cred ca parcursul terapeutic inspre cine suntem presupune adesea o oprire in loc pentru a ne putea observa asa cum suntem in momentul de fata. Poate va veti intreba de ce asa? Raspunsul vine natural pentru cel care a strabatut drumul acesta – pentru ca a sti cine esti are o conditie obligatorie: a-ti putea acorda timpul necesar pentru a te observa si a putea reflecta asupra a ceea ce ai observat. Orice acceleratie in acest punct nu face decat sa falsifice procesul descoperirii de sine. Prin asta vreau sa spun ca orice interferenta cu mintea noastra generata din interior – nerabdarea, de exemplu – sau din exterior – droguri sau presiunea sociala, de exemplu – vin sa contracareze procesul natural de cunoastere de sine. Cumva e dezamagitor, privind inspre nenumarate workshopuri din prezent, sa va spun ca a avea succes social – a fi placut, a face banii multi si rapid, etc – nu prespune cu necesitate nici un fel de cunoastere de sine. Cu atat mai mai mult, faptul de a manvera conceptele gandirii pozitive sau ale miscarii new age.Ele sunt bune, pot fi folositoare, doar cu aceasta conditie obligatorie – sa te poti observa in timp ce acționezi sau in timp ce stai, si sa poti reflecta asupra acestor observatii. Absolut nimeni nu ne poate preda acesta lucru!
Stiti de ce sunt asa de sigur in privinta asta? Pentru ca intelegerea noastra actuala nu a ajuns la stadiul in care sa stim cum ajungem sa gandim, adica, in modul cel mai concret – cum gandim! Da, avem teorii care mai de care mai ambitioase, dar in cele din urma niciuna nu se poate oferi ca baza solida pentru chestionari. Stim doar ca ceva se intampla in interiorul nostru si din unirea unei idei cu o emotie, intr-un cadru continator de a anumita calitate, apare un gand gandit. Vedeti dar ca putem vorbi frumos fara sa spunem prea multe, la modul cel mai concret…
Procesul pe care il am in vedere ca terapeut prin gandirea despre care va spun, este cel al integrarii. Si aici sunt pe un teren care m-a preocupat cred ca mai bine de 10 ani: cum ajunge o experienta sa fie experienta mea? Fiecare dintre noi traim in vietile noastra o infinitate de experiente. Insa ele nu par a avea vreo importanta pentru noi atata timp cat ceea ce am trait nu devine experienta noastra…foarte subiectiva, unica si verbalizabila doar in cuvintele proprii. Pot sa va dau un exemplu foarte simplu – daca ati facut vreodata baie intr-un rau de munte, ati trait niste senzatii anume. Doar daca acordati atentie acelor senzatii, le gasiti manifestarea subiectiva, le puteti simboliza in feluri unice, acea experienta devine a voastra. Daca nu ati facut asta…e doar o baie intr-un rau de munte, si nu are nici o releventa, pentru nimeni.
Iata, deci, ca doar daca activam acea capacitate unica printre fiintele pamantesti, gandirea-reflectia, putem face din experienta traita, experienta noastra, si astfel putem sa fim informati despre cum e sa traim aceasta viata.
Ceea ce ma mira adesea este ca noi, cei care lucram in aceasta profesie, nu prea spunem ca lucram cu tipul acesta de durere mentala. Da, psihoterapia si psihanaliza sunt extraordinar de fascinante si as reface acest drum al meu ,cu aceeasi pasiune,de oricate ori. Insa, in acelasi timp, este un drum greu. Si nu ma refer la resursele mari – energetice si materiale – pe care le cere pregatirea ci, mai ales, la faptul ca – si asta nu o poate spune decat un terapeut cu experienta, desigur – in calitate de psihoterapeut esti expus in mod continuu unui peisaj intern adesea dezolant. Desi suntem constienti ca depresia urca in clasamentul tulburarilor invalidante din prezent, preferam sa lasam deoparte ca depresia este dezolanta si ca terapeutul va fi expus acestei dezolari – la inceput cu apararile sale iar apoi, daca vrea sa fie de ajutor, cu mai putine aparari. Intr-un fel el va trebui sa “guste” din ea, sa-si permita sa o traiasca un pic, in mod sigur sa traiasca impreuna cu un om depresiv in aceeasi incapere, adesea pentru mai multi ani. Ramane o intrebare deschisa: oare cat de mult ne afecteaza pe noi, profesionistii, aceste realitati? Eu cred ca destul de mult.
Din cele spuse pana acum, cred ca puteti intelege ca, pentru mine, psihoterapia nu este despre mai mult si mai bine, ci despre o reconsiderare ordonata si clara a propriilor capacitati si abilitati, o cunoastere de sine care se insoteste, acolo unde este necesar, de o maturizare, de o crestere emotionala, si chiar mentala. Astfel, as fi inclinat sa zic ca pentru ca o asemenea recunoastere sa aiba loc, este nevoie sa ne aducem aminte de noi. Psihoterapia este, din punctul asta de vedere, nu o imbunatatire, ci o reamintire. Formulez asa pentru ca nu imi pot imagina ca noi nu am stiut niciodata cine suntem, ci doar nu ne-am permis sa recunoastem si nu am primit spatiu pentru a manifesta cine suntem. Adesea acest “stim cine suntem” este ingropat de multele experiente de respingere si abandon din partea celorlalti, a cine am fost sau am fi putut sa fim. Uneori, am fost chiar pedepsiti pentru ca am avut nesabuinta de a fi cine eram. Si astfel, fara sa avem un cuvant de spus, ne-am ascuns. Psihoterapia este acest tip de re-gasire sau re-amintire, de reluare a contactului cu noi inșine, cei care am aparut pe pamantul asta, cu caracteristicile noastre speciale, cu felul nostru de a vorbi si de a ne stramba, cu capacitatea noastra de a gandi in felul nostru.
Va rog sa ma credeti – aceasta nu este apologia individualismului. Chiar daca ii pot vedea partile necesare si bune, imi pare o eroare de logica si o strategie de esec. De altfel, este usor vizil la nivel macro…si daca nu e, haideti sa-i mai dam inca putin timp acestui individualism.
Intotdeuna, dar intotdeauna am observat, la mine si la ceilalti, ca un proces natural de maturizare ajunge la o relationare buna si imbogatitoare cu celalalt. Si vreau sa subliniez asta, fiind de cea mai mare importanta, caci buna si imbogatitoare nu e un fel de a spune, nu e un joc de cuvinte. O relatie buna produce si sentimente/emotii bune, dar si se vede cu ochiul liber, are materializari bune, implinitoare. Daca imi spui ca avem o relatie buna, dar nu avem nici un fel de rezultat palpabil ci doar un “feeling bun”, in cazul asta am sa fiu un pic sceptic. Vreau sa vad cu ochii mei interiori si nu numai, ca pot sa vorbesc cu tine, ca ma intelegi si te inteleg in ce spui, deci ca avem un dialog, ca suntem in stare sa ne propunem proiecte impreuna, la care sa lucram impreuna si sa le implinim, si mai apoi, suntem capabili sa sarbatorim intalnirea si implinirea noastra.
Acest impreuna despre care vorbesc este foarte departe de individualismul occidental…in fapt, nu are nimic de-a face cu el. Iar daca ar fi sa fiu un pic dur, as zice ca acel tip de individualism este rationalizarea insingurarii care este de observat in procentele populatiei depresive (si vorbesc asa doar pentru ca poate fi verificat, caci in clinica avem alta perspectiva, la cald si simtind pulsul oamenilor).
Reamintirea conduce catre integrare iar integrarea nu inseamna armonie. Acesta este un alt concept de care se abuzeaza in prezent – armonie. Integrarea inseamna capacitatea de a sta intre diferitele reprezentari de sine, intre diferitele aspecte ale personalitatii tale – unele mai placute, altele mai putin placute. Pe cele mai putin placute, nu avem intentia de a le face placute, pentru ca nu e in firea lor sa fie placute – terapeutul nu se presupune ca face remodelare interna, nu! El trebuie sa (se) suporte si apoi sa ii arate pacientului sau cum sa (se) suporte. Iar apoi, trebuie sa arate cum ajungi sa fii suportat de ceilalti.
Imi pot imagina ca firile mai sensibile se vor simti atinse de aceea ce tocmai am spus – mi s-ar putea spune – cum adica terapeutul sa se suporte? Daca el nu se suporta, atunci cum a ajuns terapeut si cum ar putea el vreodata sa ajute pe altcineva? Am sa raspund, parafrazandu-l pe Freud, ca nu suntem atat de frumosi si buni pe cat ne credem. Si n-am sa ma opresc aici, ci am sa adaug in continuare, ca nici atat de monstruosi si respingatori pe cat ne imaginam. Aici este necesara calatoria interna si apoi discutia devine interesanta.
Dar sa stiti ca toate lucrurile despre care am vorbit pana acum sunt un fel de cadru pregatitor pentru ceea ce am ajuns sa cred ca este sarcina cea mai importanta a unui terapeut. Si n-as vrea sa credeti ca am ajuns singur in punctul asta; dupa cum aminteam, multi oameni m-au ajutat pe parcurs, si am adaugat si multa lectura la experienta directa. Dupa cum n-as vrea sa credeti ca intentionez sa fie un fel de concluzie finala – mi-am dorit sa ma inscriu in acelasi tip de proces in care a fost si Freud, nu degeaba am ales psihanaliza. Adica acel tip de proces in care, pe masura ce acumulezi experienta, iti permiti sa reformulezi, sa slefuiesti si sa transformi cunostintele adunate in informatie pe care sa te poti baza.
Astfel, acum pot spune ca eu cred ca sarcina principala a unui terapeut, fie ca este manifesta, fie ca o tine doar in mintea lui, este aceea de a analiza tendintele distructive existente inca de la nastere in noi toti. As putea exprima plastic asta prin diada renumita bine-rau, unde raul trebuie interpretat, analizat si elaborat cu toata atentia si fortele. Sau as putea la fel de bine sa vorbesc despre ura care nu doar ca desparte om de om, dar afecteaza functionarea interna in moduri teribile. Aceste forte distructive despre care vorbesc impiedica adaptarea la realitate, prin afectarea sau chiar distrugerea contactului cu realitatea. Integrarea, despre care vorbeam, nu este posibila, tocmai din cauza fortelor distructive care actioneaza in sens contrar. Gandirea si reflectia sunt, de asemenea, impiedicate de ceea ce se numeste atacul la legatura, un tip de activitate mentala si relationala prin care mintea este impiedicata sa functioneze natural si sa-si implineasca menirea.
Tocmai despre aceasta activitate esentiala a terapeutului mi-am propus sa va vorbesc in seria de podcasturi care urmeaza. Initial am vrut sa scriu un articol despre asta, asa cum fac de obicei atunci cand gandurile mi se coaguleaza intr-o intelegere. De indata ce m-am apucat de scris insa, am realizat ca nu va fi un articol scurt, in orice caz. Si am tot scris pana cand vocea mea interna mi-a zis ca ar fi bine sa le vorbesc in aceasta forma. Si iata-ma-s.
In podcasturile ce vor urma, am sa aduc in discutie multe idei, toate psihanalitice, care imi sustin perspectiva, nu doar asupra procesului terapeutic,ci si asupra alcatuirii mintii. Pentru ca daca nu putem vedea mai mult decat suntem, imi este destul de clar ca suntem suficient de mult incat sa avem ce face o viata de om. Este o cautare pe care fiecare om, cred eu, este dator fata de propria lui Viata, sa o faca – altfel spus, este in beneficiul propriu. Iar psihanaliza este mai mult decat o promisiune, din aceasta perspectiva…si cred ca pot arata acest lucru de-a lungul urmatoarelor noastre intalniri. Mai ramane doar sa Fiti, ca sa fie Cineva care sa poata vedea asta!