„Un poet persan povesteste ca un caine, care murea de sete dupa ce ratacise mult timp prin desert, a ajuns pana la urma in fata unei ape. S-a aplecat sa-si potoleasca setea, dar, vazandu-si in apa propria imagine, a crezut ca era un alt caine, care pazea locul oprindu-l sa bea.
Cainele insetat s-a culcat gafaind langa rau si a asteptat.
Putin mai tarziu s-a apropiat din nou, s-a aplecat prudent si a privit: celalalt caine era tot acolo.
Cainele s-a tras inapoi si, chinuit de sete, s-a culcat din nou. Scena s-a repetat de cateva ori.
Intr-un sfarsit, la capatul puterilor si razbit de sete, s-a aruncat in apa, gata sa lupte cu celalalt patruped. In apa, spre marea lui surpriza, n-a gasit nici un caine. S-a zbenguit, si-a potolit in voie setea. Apa i s-a parut delicioasa.
Dupa o vreme a iesti din rau. Inainte de a porni la drum, s-a mai uitat odata in apa. Celalalt caine era din nou acolo si se uita la el”.
(Cercul mincinosilor – J.Carriere)