Gândurile următoare au venit dintr-o lectură kohutiană. Psihanalistul zice așa:
„Dezamăgirile traumatice suferite în aceste stadii arhaice ale dezvoltării obiectului idealizat al sinelui au lipsit copilul de internalizarea graduală a experiențelor timpurii de a fi alinat în mod optim sau de a fi ajutat în a adormi. Astfel de indivizi rămân fixați pe aspecte ale obiectelor arhaice, pe care le pot regăsi, de exemplu, sub forma drogurilor. Totuși drogul servește nu ca substitut pentru obiecte iubite și iubitoare sau pentru relația cu ele, și ca un înlocuitor pentru un deficit din structura psihică.” (Kohut, 2021, p.61)
Pasajul mi se pare important pentru că trasează o diferențiere care poate părea mică însă pentru un clinician este foarte importantă. Adesea auzim că drogul înlocuiește o relație sau oferă o alinare pe care persoana consumatoare nu a primit-o din partea persoanelor apropiate. Consumul de droguri ar fi, din punctul acesta de vedere, expresia unei suferințe relaționale.
Kohut însă pare a spune cu totul altceva, schimbând în felul acesta înțelegerea adicțiilor (dar și a felului în care folosim AI-ul). Căci dacă drogul, indiferent care ar fi el, ar înlocui persoane atunci avem un obiect al dorinței care a fost pierdut, deci tratamentul ar trebui să presupună prezența unui obiect, eventual bun, care să fie în stare să recupereze pierderea cu pricina. Relația ar rezolva problema. Lucrurile din realitatea clinică însă nu arată așa.
Însă, dacă vorbim despre substitutul de structură care e absentă, peisajul se schimbă în mod simțitor. Pentru că oricât de bună ar fi relația din prezent, ea tot nu poate face treaba care trebuie făcută și anume starea de bine a dependentului. Și asta pentru că pur și simplu problema nu e absența sau prezența cuiva ci absența unui aparent intern care să facă acel lucru – liniștire, continuitate psihică, echilibru intern – în absența ajutorului extern (așa cum se întâmplă la majoritatea oamenilor). Kohut spune că substanța nu ține locul persoanei ci locul acelei părți din structură care are funcția de liniștire, continuitate, echilibru.
Acest fapt explică de ce oamenii cu relații bune, funcționale pot rămâne dependenți de substanță iar mitul că iubirea vindecă tot nu funcționează. Grija celorlalți, oricât ar fi de reale, nu vindecă pentru că ele nu se situează la nivelul unde acel defect de structură există.
Dacă lucrurile stau așa, m-am întrebat dacă AI-ul poate prelua această funcție a unui obiect prezent și cu capacități ce sunt sau pot părea foarte utile în situația asta. Și cred că există un răspuns nuanțat. Căci dacă vorbim despre disponibilitate, de exemplu, AI-ul este clar într-un avantaj major față de un terapeut sau oricare alt om. De asemenea, dacă trebuie să nu răspundă violent chiar când e atacat, se descurcă de minune aș zice. Dacă trebuie să nu cedeze, adică să nu existe o prăbușire internă, cum se întâmplă uneori când oamenii sunt criticați. Desigur, perfect poate însemna și prea bine. Obosește? Niciodată…eventual se întrerupe serviciul de internet. Deci, da AI-ul poate fi mereu acolo, niciodată să nu sufoce nevoile, niciodată să nu fie răzbunător. Bine,dacă e setat așa, și acesta este un aspect important.
Unde însă nu se descurcă prea bine e cu acel cuvânt din citatul kohutian: gradual. Sau optim sau calibrat. Dacă relația nu te dezamăgește niciodată, în modul cel mai real, pentru că nu are nevoi proprii, program propriu și limite reale, nu se poate crea structura despre care ne vorbește autorul. Și fără structură nu avem funcția. Și fără funcție internă avem nevoie mereu de cineva din afară să ne susțină când ne e greu.
Tocmai această fricțiune dintre două ființe umane e cea care creează structura. Și de ce ți-ai mai construi singur capacitatea, dacă poți avea o funcție externă la îndemână, continuu?
Acum ar apărea întrebarea, dar ce, nu poate fi cumva programată dezamăgirea aceea optimă? Cred că poate dar ceea ce lipsește este intenționalitate proprie, motivația proprie, independente de nevoia celuilalt. Altfel spus, un părinte spune nu pentru că a obosit, pentru că are limitele lui, pentru că în momentul ăla vrea altceva, și nu pentru că a fost programat să se calibreze pe binele copilului. Rândurile de mai sus sunt doar o perspectivă psihanalitică asupra unei mici porțiuni de dinamică psihică. Psihanaliza aduce aceste imagini despre funcționarea noastră din adâncimile lucrului din ani și ani de zile cu persoane care și-au dorit explorarea foarte mult. Mutarea atenției de la comportament și vizibil, la dinamica internă invizibilă și uneori foarte greu de gândit, aduce la suprafață asemenea informații surprinzătoare care ne ajută să înțelegem de ce, uneori, când starea de fapt e una pozitivă, totuși schimbarea nu se întâmplă așa cum ne-am aștepta.