Am această credință, că noi oamenii considerăm studiul minții mai degrabă interesant decât altfel. În ultimii ani vedem un fel de explozie pentru tot felul de denumiri – psihoterapeuți de toate felurile, consilieri, coach și multe altele – sub care s-ar ascunde persoane interesate de felul în care funcționează mintea noastră, și într-un sens mai larg, psihicul nostru. Unii vor să-l cunoască, alții – vor să atingă anumite obiective specifice.
O asemenea persoană sunt și eu, și de fiecare dată când vreau să deschid gura vizavi de un aspect sau altul al comportamentului sau conținutului minții mele sau a altcuiva, îmi pun tot felul de întrebări – dar, pe bune, oare cum stau lucrurile în mintea noastră? Care este experiența unei minți? Se pare că mintea experimentează, pe de o parte, ceva într-o interacțiune cu exteriorul și altceva într-o interacțiune cu sine însăși. Uneori cele două sunt una… Oare cum se întâmplă asta? Cum ajung experiențele pe care le avem împreună cu ceilalți în mintea noastră și cum am putea vreodată să învățăm din experiență?
Prin aceste întrebări mă și dau de gol ca fiind unul dintre aceia care vor să cunoască și nu neapărat să atingă cine știe ce obiective specifice, cum ziceam mai sus. Vreau să cunosc de dragul Cunoașterii, în chiar această lume în care îmi este cu neputință să înțeleg cum poți vorbi despre funcționarea minții, fără să îți spui felul acesta de întrebări.
Dat fiind că vorbesc despre Cunoaștere, cele ce urmează sunt niște povești. Mai degrabă cred că nu sunt importante pentru cei care vor să fie mai bine, să facă mai bine și să se dezvolte! Am aflat și eu că cică doar în povești poți gândi!
În cuvintele care vor urma merg alături de Grotstein a lu’ Bion.
Scena astfel pregătită fiind, să vedem o modalitate de a concepe experiența unei minți sau calea înspre înțelegere. O formulez așa pentru a putea face legătura cu experiența general umană a faptului că noi oamenii avem căi specifice de a învăța din ce am făcut noi, ca și ceilalți ai noștri. De altfel avem și o vorbă – fă ce zice popa, nu ce face el!
Întrebarea ar fi, cum ajunge ce face popa să fie înăuntrul nostru ca o experiență a noastră, care are valoare și ne poate informa drumul spre lume.
Și povestea începe din ziua când, bebeluș fiind nu puteam să mă gândesc la ceea ce trăiam căci nu aveam cu ce: nu aveam nici suficient de multe concepte în minte astfel încât să fac un sens din toate senzațiile, și nu mă ajuta nici creierul care, ce să vezi, deși își continua goana nebună spre maturizare, mai avea nevoie de ceva timp până să-mi ofere toate posibilitățile lui (de care oricum nu voi ajunge să mă bucur până la sfârșit).
Dar totuși, ceva se tot întâmpla cu mine pe atunci și trebuia să fac ceva cu asta. Bine, dacă ar fi fost după mine, m-aș fi retras complet într-un loc în care lumina și sunetul nu ajung chiar direct, e (mai) multă liniște iar nevoile mele sunt întâmpinate cum se cuvine! Așa încât exprimarea „trebuia să fac ceva cu asta” e puțin potrivită, căci nu prea aveam încotro.
Iar din toate cele ce se întâmplau cu mine, și vă spun, sunt atâtea, am să îmi aduc aminte de momentul în care eram legănat. Atât! Doar despre asta am să vă vorbesc acum, deși atunci nu știam ce înseamnă să fii ținut în brațe ci doar că simțeam căldura și mirosul care mi se păreau ale mele, atât de tare eram unit cu ele. Mai știu și că eram mișcat așa, de la stânga la dreapta și în sus și jos, într-un mod care îmi făcea bine deși uneori parcă mă și amețea. Și tot era o gălăgie de neînțeles între tot felul de ființe mișcătoare în jurul meu.
Da’ ce știam eu pe atunci…nu știam nimic! Doar căldura și mirosul și lumina…și mișcarea…(bine, mai erau câteva lucruri dar asta ar fi altă poveste!).
Într-un mod care puțin probabil să fie exact, poate lămuritor, începeam să simt cum se depune ceva în mine, ca atunci când treci prin sită mălaiul, în straturi fine. Era un fir uimitor, un canal despre care nimeni nu părea să știe nimic, căci nici cei din jur, atât cât puteam să-mi dau seama, nu păreau să fi observat că…în timp ce eram legănat, căldura și mirosul și lumina… și mișcarea… se transfigurau în mine, și nu mai știam dacă eu simt și mă mișc așa sau sunt simțit și mișcat așa. Tare neplăcută această senzație, vă spun!
Noroc că Sfântul Timp a făcut să devină din ce în ce mai clar că toate treceau în mine, deși nimic nu ceream, iar unele îmi făceau bine. Și, îmi mișcam degetul și mi se părea uimitor până la capătul Universului, la fel începeam să îmi mișc interiorul. Doar trebuie să subliniez că deși aceste lucruri se întâmplau cu mine, totuși, eu nu făceam nimic din toate acestea și eram la fel de uimit de mine cum păreau a fi cei din jurul meu.
Acum mă gândesc că poate acel legănat mi-a plăcut mult, fiind în același timp o cheie de desfacere a Universului, o speranță că pe lumea aceasta ar putea fi ceva interesant. Desigur, este mintea adultului care am devenit și care uită că nu am ales asta și nici nu aveam cum să zic nu, din momentul în care am (fost) început.
Făcut așa cum am fost, am deschis ochii în apă și fața mi-a zâmbit!
Sigur e că la un moment dat mă simțeam legănat în timp ce brațele, căldura și mirosul nu mai erau acolo. Asta chiar este o imagine frumoasă, vă spun, căci, fără să-mi dau seama, mă legănam singur. Dar nimic nu se vedea căci legănatul rămăsese înăuntru.
Bine, exagerez și eu, că nu știam ce se întâmplă! Dar nu de tot, căci aveam senzația la un moment dat că dacă mă chinuiam un pic reveneau și căldura și mirosul și mișcarea, chiar dacă ele nu erau prezente. Toate acestea, fără să știu cum atunci, și nici acum, erau în mine. Tot ce se făcuse cu mine până atunci, ajungea într-un mod straniu și direct, să se continue un pic, doar un pic, înăuntrul meu.
Vai Doamne, ce m-am mai speriat!
Totuși, îmi dau seama că așa se întâmpla, căci nu puteam ști mereu cine mă legăna!
În orice caz, vă spun că îmi plăcea senzația chiar dacă asta nu a durat atât cât am vrut eu! Și pe cât îmi plăcea pe atât se coagula mai mult, straturi fine peste straturi fine, un fel de comoară pe care o aveam și care, dacă mă uitam la ea, făcea cât o lume întreagă! Dar pentru că nu știam dacă sunt legănat sau mă legăn, vă dați seama că la un moment dat nu știam dacă această comoară, neprețuită în adevăratul sens al cuvântului, era a mea sau nu!
Am să vă dezvălui acest mic secret, că „nu-a-mea” era de fapt altcineva, dar eu nu știam asta!
Astfel, zi după zi am strâns tot ce simțeam într-un punct care trecea de la mine la „nu-tu” orișicând. Acesta era legănatul pe care îl știm cu toții – măcar din cum arată. Și să nu vă grăbiți să vă simțiți nedreptățite când vă numesc „nu-tu”, căci nu puteam ține înăuntrul meu toată bucuria și plăcerea, pur și simplu nu puteam. Aveam unele momente când încercam asta dar erau urmate de niște senzații foarte dureroase care parcă mă expulzau în Univers în bucăți mici de tot, și mi-era o frică uriașă că nicicând nu voi mai putea simți brațele și căldura și mirosul. Este adevărat că nici măcar nu știam, și nici nu mă întrebam, de ce e așa și dacă ar mai trebui!
Și pentru că suportam atât de puțin, ți-am dat „ție/tu” toate astea. Cine erai tu?
Dar știu cu certitudine că atunci când nu mai puteam, voiam să mă agăț de ceva, de brațele care mă țineau, de ochii strălucitori și mișcările feței și de apropiere și de îndepărtare, și m-aș fi agățat și cu mâinile și cu picioarele doar să nu trebuiască să suport încă o secundă durerea și plăcerea. Voiam să dorm și voiam ca „tu” să ai durerea și plăcerea mea… măcar cât voi dormi. Apoi, promiteam că mi le iau înapoi…căci fără ele… cine eram eu? Nu puteam să le țin…nu puteam să nu le ții!
Și „nu-tu” le ținea… Și dormeam când mai bine, când mai rău! Dar nu știam că uneori, chiar și atunci când „nu-tu” le ținea, ceva dinăuntru îmi re-strângea spațiul și mă forța să mă contorsionez. Nimic nu ajuta atunci. Și ăsta era răul… Și tot ce voiam era să fug din calea lui și din corpul meu, oriunde el nu era. Adevărul este că „nu-eu” m-a salvat. Adevărul este că fără, nu aș fi reușit și Răul m-ar fi prins și m-ar fi sugrumat. Dar nu știam asta atunci, ci doar o trăiam de la un moment la altul.
Ce era curios era că din negrul întuneric, care mă făcea să strig din toți rărunchii, se înălța câteodată o lumină…pfff, nu vă pot spune ce lumină bună și puternică și orbitoare și caldă…Și se înălța într-o clipită, încât nu știam dacă întunericul s-a transformat în lumină sau lumina și întunericul sunt diferite. Ce era și mai curios, mi-am dat seama mai târziu un pic, e că lumina se însoțea întotdeauna de legănat. Ce minune ca un om frumos să se ivească din întuneric dintr-o dată, ca să-ți lumineze viața dăruită.
Dar să știți că pe atunci erau și alte momente tare confuzante, în care credeam că nu mai exist; pentru că în acest dinamism, ajungeam uneori la momentul în care nici lumina și nici întunericul nu erau ale mele ci ale lui „nu-tu” iar atunci eram sărac și speriat, eram ca și cum nu aș fi fost. Uneori, trebuie să vă mărturisesc asta, mă simțeam bine să nu fi fost.
Ce mi s-a părut foarte tare a fost că, pe zi ce trecea, ne jucam tot mai deplin acel joc de du-te-vino… Între cel care era eu, căci nume nu aveam și „nu-tu”. Cum v-am spus, adesea nu puteam să îmi țin binele și rău și privirea mea trebuie că era atât de clară, că „ nu-tu-ul” prelua asta pentru mine și mă odihneam, știind că, la trezire voi face același exercițiu care era infinit mai bun decât orice altceva aș fi putut face, și apoi iarăși îmi voi re-trage sufletul într-un binemeritat somn. Și ce bine că era miros și căldură, și ce bine că era mișcare!
Trecuse deja ceva timp, nu știu cât că nu îl măsuram în niciun fel, și Jocul devenise ceva ce știam. Știam că sunt învelit într-un cocon bun și cald și că râd și mă întind în toate direcțiile și că universul mă primește. Știam că sunt dezvelit și aerul crud și rece mă rănește, și că n-am unde să mă ascund și sunt expus, și mi-era că într-o zi am să dispar. Știam și că uneori nu mai sunt nimic din toate astea, iar straniul unui bine ne-numit era cu mine.
Astfel, într-o zi, pe când mă legănam și îmi era cald și bine…cred că asta se întâmpla pentru că un picior mi-a alunecat într-o parte și nu a fost un braț acolo să-l sprijine… m-a atins sau am atins o bucată de ceva, moale și cald și bun-mirositor. Când mi-am îndreptat spre privirea către acel ceva, ce să vedeți, mi-a trecut prin minte că acel ceva mă leagănă.
Vă puteți da seama că m-am speriat iarăși grozav dar era adevărat. „O bucată de ceva” mă legăna!
Desigur, este foarte posibil că eu legănam „bucata de ceva” care mă legăna. Dar sigur vă pot spune, căci mie mi-a fost foarte clar, că mi-a plăcut, m-a intrigat peste măsură și voiam să văd din ce făcea parte „bucata de ceva”; dar eram prea mic de înălțime și nu mă puteam vedea pe tot, ce să mai vorbesc de împrejurimile mele! Eram mic de tot!
Am pe-trecut mult timp cu „bucata de ceva”, căci mă putea însoți ori de câte ori voiam să fiu mângâiat și legănat. Cine ar renunța la așa ceva?! Totuși, la un moment dat, s-a întâmplat ceva care m-a cam scos de pe linia pe care eram. Ăsta e un moment pe care am senzația că, oricât l-aș povesti, nu voi putea să-l prind în cuvinte.
Nu știu cum, într-o zi m-am gândit să mă opresc din legănat. Mi-a venit dintr-o dată, să știți. Și mișcarea s-a oprit și odată cu ea și căldura și mirosul. Nu mi-a venit să cred!!! Am fost tare supărat câteva zile și pe „nu-tu” și pe „bucata de ceva” pentru că nu, chiar nu mai știam ce să cred. Ce, adică dacă voiam să mă opresc, mă opream?! Cum vine asta?! Și dacă nu voiam, nu mă opream?! Dar cum puteam eu să fac așa ceva? Și dacă eu aș fi putut să fac așa ceva, care era treaba cu „nu-tu” și cu „bucata de ceva” despre care știam sigur că m-au legănat și pe care le doream cu tot sufletul meu?!
Dacă până atunci nu știam și nici nu mă întrebam nimic despre mine și nimeni altcineva, ei bine, odată cu acel moment – păcătos fie el! – mi-am dat seama că ceva e pe cale să piară, să fie distrus, să pierd iremediabil. Teama mea a crescut foarte mult și aș fi plâns până la capătul lumii, dacă nu aș fi uitat de mine și de acel moment. Dar cumva, prezența lui „nu-tu” era acum mult mai complicată… și când mă legăna era tot bine, dar un altfel de bine, un bine în pericol continuu, căci se întâmpla uneori – și era iadul pe pământ, vă spun! – ca „nu-eu” să mă legene și eu să mă opresc din legănat. Nu cred că există cuvinte să descrie un asemenea moment teribil, când eram legănat împotriva propriei voințe!
Sigur că am trăit așa de un miliard de ori și după ce am atins acest număr rotund, am început să cred că s-ar putea totuși să nu mor din asta. Am crezut că o să mă omoare, că o să mă arunce, că o să mă elimine într-o clipită ca pe o bucată de ceva de care nu mai ai nevoie. Așa am crezut, vă jur!
Anii au trecut, iar eu am învățat să citesc ceasul, să cânt de bucurie și să plâng de tristețe. Era înseratul unei zile de vară minunate, finalul unei zile când – așa cum erau zilele pe atunci – intram în casă, mort de oboseală după toate jocurile jucate cu prietenii mei, după căldura și bucuria pe care doar o prietenie adevărată, fără miză, ar putea să ți le ofere. Atunci, chiar când am intrat în casă, nu știu de ce, mi-a trecut mâna prin păr și m-am cutremurat. Am resimțit zguduitor, ne-anunțat de nimic, căldura și mirosul și bucuria leagănului meu, m-am scufundat în același timp în pierderea imaterială și iremediabilă și m-am uitat înspre…și-am zis: „Sărut-mâna, mamă!”
Am văzut-o pe mama mea în multe alte femei și am dorit-o acolo. Mult timp mi-a trebuit să aflu că nu e acolo, că nu a fost niciodată altundeva decât în mine, în privirea mea. Am „împrumutat-o” multora pentru a o regăsi cu mine, lângă mine, pentru a putea încă o dată să trăiesc ceva ce n-are nume. Apoi am „retras-o” în mine și-a mai durat o perioadă până când să mă regăsesc pe mine cel care cândva a făcut un „nu-tu”, o „bucată de ceva”, Fiul Mamei mele!
Povestea aceasta nu a apărut din neant, sa știți. De fapt, pentru a putea să cântăriți chiar cu propriile voastre minți, povestea aceasta este felul în care am citit un paragraf dintr-o lucrare a lui Grotstein al lu’ Bion. Paragraful este acesta:
„Cred că funcția obiectelor, atunci când sunt internalizate, este de a deveni „purtători ai lui O”, adică mediatorii ai „spaimei fără nume” a copilului până când acesta e capabil să accepte relația sa cu O (inefabilul) prin K (cunoașterea despre sine și despre lumea obiectelor reale). Cu alte cuvinte, sugarul trebuie să-și „exorcizeze” experiența prematură a spaimei fără nume în „purtători” sau „obiecte conținătoare”, care derivă inițial din experiența sugarului cu mama ca și conținător. Obiectul internalizat trebuie, în cele din urmă, să fie procesat prin re-externalizări repetitive până când acestea devin „limpezi”, adică atunci când subiectul este suficient de matur pentru a-și recupera subiectivitatea proiectată înapoi de la obiect și, ulterior, pentru a fi capabil să internalizeze nu obiectul în sine, ci moștenirea experienței sale cu obiectul, eliberând astfel obiectul și extinzând orizontul propriei sale subiectivități.” (J.Grotstein – Who is the dreamer who dreams the dream?)