Anii trec și îmi dau seama că anumite teme străbat timpurile și ajung și în mintea mea, dinăuntrul meu sau aduse de multitudinea de oameni pe care îi întâlnesc când și când. Una dintre aceste teme, a cărei intensitate nu pare a scădea în acord cu moda, este: care este secretul unei relații bune? Este o întrebare atât de presantă pe care ne-o adresăm de-a lungul vârstelor, proprii sau istorice, încât nu avea cum să mă ocolească.
Întrebarea a primit multe răspunsuri care se grupează în jurul unor concepte precum – respectul, încrederea, iubirea. Și desigur că ele își au partea lor. Aici mi-am propus să aduc o nouă nuanță în această temă, nuanță descoperită în studiile mele psihanalitice.
Așa cum m-am obișnuit să fac în celelalte scriituri ale mele, aduc un pasaj dintr-un autor psihanalitic cunoscut care mi-a oferit material de reflecție. Winnicott zice așa:
”Numai când este singur – mă refer, în prezența cuiva – bebelușul poate să-și descopere viața sa personală. Alternativa patologică este o viață falsă construită pe reacțiile la stimulii exteriori. Când este singur, în felul în care folosesc eu termenul, și numai când este singur, bebelușul poate să facă ceva echivalent cu ceea ce numim la un adult a se relaxa. Bebelușul poate să devină neintegrat, împleticit, într-o stare lipsită de orientare, să poată pentru un timp să existe fără a fi nici reactiv la ingerințele mediului extern și nici o persoană activă, având o direcție sau mișcare pentru interesul său. Scena este aranjată pentru o experiență a Se-ului. În timp, va apărea o senzație sau un impuls. Doar în acest cadru senzația sau impulsul vor fi resimțite ca reale și vor fi cu adevărat o trăire personală punct.”
Pasajul este extras din volumul 4 al Operelor complete ale acestui autor, publicate la editura Trei, și este de regăsit la pagina 39, în cadrul articolului Capacitatea de a fi singur, publicat în 1958. Articolul este unul foarte scurt, câteva pagini și, mi s-a părut pe alocuri neclar. Dar ideea principală a lui, dezvoltarea capacității de a fi singur în prezența cuiva, ca bază pentru interacțiunile profunde de mai târziu, îmi pare mie insuficient subliniată în discuțiile obișnuite pe acest subiect.
Întreaga operă winnicottiană ne vorbește despre buna dezvoltare a puiului de om și de renumitul mediu suficient de bun pentru ca această dezvoltare să aibă loc. Iar una dintre caracteristicile acestui mediu transpare cu claritate din pasajul și din articolul despre care am amintit aici. Aș zice că pentru bebeluș, capacitatea de a fi singur în prezenta unei alte persoane, nu înseamnă nimic altceva decât că există un îngrijitor, de obicei mama, care se află în preajma copilului ei, și-l lasă în pace, fără ca aceasta să însemne că nu este atentă la el. Ea poate veni în întâmpinarea nevoilor copilului ei de îndată ce acestea apar dar există o perioadă de timp când nu este nevoie de ea decât în această formă – de mediu care să permită înregistrarea, auzul propriei voci. Numai în liniștea prezenței celuilalt ajunge un bebeluș să își poată ”auzi” propriile impulsuri și gânduri. Dacă nu există această liniște, asta înseamnă că bebelușul trebuie sa răspundă unor cereri sau ecouri din exteriorul lui. Acest fapt îl face incapabil să-și ”știe” experiența proprie.
Neputând să fie singur, un bebeluș, și mai târziu adultul, nu poate fi mai mult decât un apendice al exteriorului.
Plecând de la aceste gânduri, mi-a venit această idee: oare nu cumva ceea ce ne face surzi la propria voce interioară sunt zgomotele continue care vin din exterior? Oare nu cumva tocmai cererile si așteptările nesfârșite ale celorlalți ne ocupă atât de mult din spațiul interior încât la un moment dat ne lemnificăm pe dinăuntru și devenim inaccesibili bogățiilor interne? Neavând spațiul sigur în care să auzim cum ne vin gândurile, cum reverberează emoțiile înăuntrul nostru, cum suntem la modul cel mai direct pe dinăuntru, nu cumva asta conduce la eșecul atât de multor relații?
De ce ar fi așa? Pentru că dacă nu ne auzim propria voce interioară, pierdem umanitatea noastră. Iar această pierdere nu este suportabilă.