Când am început să citesc psihanaliză, întâmplător chiar Introducere în psihanaliză a lui Freud a fost prima carte de psihanaliză citită, îmi formam imaginea că lucrul cu pacienții presupune un efort intelectual intens, un efort de aflare a unor „secrete” pe care pacientul nu vrea să le spună, deși tocmai pentru a le spune a venit la terapie. Mi s-a părut complicat, dar ce să vă spun, am făcut acest efort.
După o vreme a devenit evident că efortul intelectual nu era suficient, ba chiar încă rapid m-am lămurit că acolo, între patru pereți cu un alt om care a venit să se caute, sunt foarte multe senzații, emoții și sentimente care necesită o organizare, în caz contrar simțindu-le haotic zburdând prin cabinetul meu, iar pericolul pe care de multe ori nu am reușit să-l evit era să devin, la rândul meu, haotic în încercarea de a le pune într-o ordine.
Avansând în cunoaștere, experiență și lectură, am aflat că se presupune că noi, terapeuții, trebuie să lucrăm cu emoțiile, altfel spus că psihanaliza este un travaliu în care emoțiile nu doar că sunt parte integrantă dar sunt un aspect esențial al lucrului. Freud a spus-o încă de la început – atâta timp cât emoțiile nu sunt aduse în trăirea nemijlocită în cabinet, vindecarea nu apare; uneori terapia este destinată să rămână un joc intelectual – chiar de mare rafinament – o înțelegere cognitivă clară și frumoasă.
Cum spuneam, terapeuții știu că această înțelegere nu este suficientă pentru vindecare sau schimbare majoră, că impactul emoțional trebuie să fie prezent și, de asemenea, clar, dar totuși, eu mai degrabă mă gândesc la o atitudine echilibrată între rațiune și emoție, decât să înclin înspre emoție, așa cum e moda astăzi (probabil, reactiv la adresa timpurilor în care accentul pica pe insight și înțelegere).
Dacă am stabilit că ceea ce Freud numea catharsis este un principiu psihodinamic deja testat, demonstrat și stabilit de generațiile de terapeuți dinaintea noastră, zic să avansăm un pic la ce înseamnă, de fapt, să lucrăm cu emoțiile și de ce am adus în discuția despre emoții, sentimentele.
Încep prin a răspunde direct – cred că putem înțelege clar în ce constă lucrul cu emoțiile dacă le plasăm într-un context mai larg și putem avea în minte că emoțiile sunt calea vizibilă către sentimentele pe care le avem, sentimente care adesea sunt ascunse vederii noastre conștiente, adică sunt refulate. Și pentru a înțelege mai ușor ce vreau să punctez, am să exemplific.
O situație întâlnită în terapie, nu rar, este aceea care ne arată discrepanța dintre conținutul verbal din discursul unui pacient și expresia emoțională pe care o putem citi pe fața lui. De exemplu, un pacient ne poate vorbi despre o situație foarte tristă pe care a trăit-o, afișând un zâmbet. Nu trebuie să ai o pregătire profesională pentru ați da seama de această discrepanță și nici nu e foarte greu de înțeles că atunci când discursul vizează ceva foarte trist iar mimica arată ca și cum ar fi ceva foarte vesel, avem de a face cu un conflict psihic. De foarte multe ori, cel care afișează această discrepanță nu-și dă seama că face acest lucru. Este adevărat că adesea când i se atrage atenția, poate recunoaște că face așa.
Alteori sunt povestite situație impactante, de exemplu, de durere, fără ca trăirea durerii să fie prezentă în vreun fel. Mai mult decât atât, dacă pacientul este întrebat despre durere, el poate spune cu seninătate că nu simte așa ceva (și nu minte, chiar nu simte). Mecanismul folosit în această situație este cel al negării.
O altă situație, de asemenea, întâlnită adesea în cabinete , este cea a afișării emoțiilor disproporționate ca reacție la evenimente care sunt în mod evident minore. Ba chiar mai mult, uneori chiar pacienții sunt mirați de faptul că un eveniment minor a putut genera în ei reacții atât de puternice, reacții pe care nu și le pot explica pe moment. În cazul acesta, ne întoarcem la genialitatea lui Freud de la 1900, când ne vorbea în Interpretarea viselor despre deplasarea unui conținut sau a unui afect, dintr-o situație, în altă situație. Este o manevră defensivă la care vom face referire și puțin mai târziu.
Un alt exemplu, poate mai greu de observat în afara cabinetului, se referă la faptul că uneori, într-un discurs de 15 minute sau de la o ședință la alta, un pacient își poate schimba raportarea emoțională la unul și același eveniment, diametral opus. Dacă inițial vorbește despre eveniment ca fiind unul foarte fericit, mai apoi și fără a fi conștient, el poate să îl descrie ca pe o catastrofă. Se poate întâmpla ca, și în cazul în care i se atrage atenția asupra acestei schimbări, pacientul să nu mai poată recunoaște poziția opusă. Este un soi de incoerență emoțională care ne trimite cu gândul la ceea ce numim ambivalență, existența unor emoții/sentimente opuse care sunt active simultan față de același eveniment. Ca să poată face față acestei situații complexe, sunt activate mecanisme de apărare eficace, cum este mecanismul clivajului care „desparte” mintea sau obiectul atenției astfel încât emoțiile pozitive să nu se mai amestece deloc cu cele negative.
Cred că aveți o imagine mai clară vizavi de ce spuneam înainte de această enumerare de situații obișnuite în care emoțiile care sunt afișate (sau care în mod natural fac parte dintr-un peisaj al povestirii dar nu apar în povestire) ne trimit către o dinamică psihică mai profundă.
Această dinamică ce respectă datele cele mai utilizate din psihanaliză a fost formulată grafic de anumiți autori (Malan, D.; Davanloo, H.) mai puțin cunoscuți la noi, sub formă de triunghi. Acesta poartă numele de triunghi al conflictului și arată în felul următor:
Dacă ținem cont de direcția potrivită de interpretare a unui conținut, atunci utilizarea acestui triunghi devine nu doar simplă ci și utilă. Și e bine de reținut că este vorba despre interpretarea psihanalitică și regula după care o asemenea interpretare trebuie să aibă loc. Ordinea de interpretare este următoarea: apărare – anxietate – sentiment ascuns (refulat). Această ordine trebuie respectată iar uneori, când materialul permite, se poate trece rapid peste apărare și anxietate, pentru că sentimentul ascuns este foarte aproape de suprafață. De altfel, regula psihanalitică este să interpretezi atunci când refulatul este foarte aproape de suprafața conștiinței încât pacientul aproape că îl poate descoperi și singur (uneori chiar se consideră că așa și trebuie să se întâmple).
Acum, să punem toate aceste informații la un loc pentru a căpăta coerență. Ceea ce adesea vedem în primul și în primul rând în cabinet, este anxietatea pacientului sau frica lui sau vinovăția. Această anxietate-vinovăție-frică este un triptic foarte puternic. Ele sunt asociate foarte strâns cu mecanismele defensive, apărările noastre. Scopul acestor mecanisme este să mențină un echilibru psihic, mai mult sau mai puțin solid. Așa cum le indică și numele, mecanismele defensive apără sentimentele mai profunde, naturale, dar care dintr-un motiv sau altul sunt greu de trăit direct.
În exemplele oferite putem vedea cum tristețea sau durerea care se asociază natural cu anumite evenimente din viața noastră – deces, despărțire, respingere, abandon, etc – sunt „acoperite” sau apărate de alte manifestări – o mimică „fericită”, negarea, deplasarea, etc.
Nu e străin nimănui faptul că ne referim la psihoterapie ca la un proces prin care punem oamenii în contact cu ei înșiși, cu adevăratele lor sentimente, cu ceea ce numea Winnicott sinele adevărat, adică acea parte din noi curată, sănătoasă și naturală care reacționează în acord cu realitățile și nu blochează trăirile dintr-o teamă sau alta.
Acesta este motivul pentru care întotdeauna interpretarea trebuie să adreseze nu doar mecanismele defensive ci și anxietatea-vinovăția-teama care le înconjoară. Uneori este nevoie de multe și repetate interpretări pentru că aceste mecanisme defensive să cedeze și lăstari ai sentimentelor adevărate și refulate să iasă la suprafață. În primul exemplu oferit, vindecarea presupune ca pacientul să înceapă să intre în contact cu tristețea lui, să o poată ține în conștiință și să o manifeste somatic. Așa cum spuneam mai sus, fără manifestarea somatică se consideră că, contactul cu sentimentul nu este complet, rămânând mai degrabă la nivelul de înțelegere cognitivă.
Așa arată lucrul cu emoțiile. Ele se amestecă, se combină, se acoperă una pe cealaltă și, am putea spune, se transformă de a lungul lucrului terapeutic. Însă dincolo de manifestarea lor, de eliberarea/exprimarea în terapie, trebuie avut în vedere ca o perspectivă psihodinamică acordă o atenție deosebită intricării emoționale, felului în care anumite emoții încearcă să se sustragă trăirii directe sau să acopere sentimente adesea dureroase. Poate fi dureros uneori să recunoști față de tine și față de alții că ești gelos, și atunci afișezi o prietenie exagerată. Iar pentru foarte multe asemenea exemple cotidiene, nu ne trebuie o pregătire specială pentru a le înțelege cu precizie, ci doar bunul nostru simț.
Aș dori să mai aduc în discuție o modalitate grafică de a ne uita la un fel de ierarhizare a sentimentelor. Fac acest lucru pentru a comunica răspicat faptul că, deși emoțiile și sentimentele pot produce impresia de haos și ne- sau dez-organizare, ele totuși au niște legi de manifestare ușor observabile (sau poate sunt ușor observabile acum, când mii de alți oameni le-au observat, practicat și descris cu generozitate).
Aceasta este o formă grafică pentru a pune în evidență tehnica specifică a lui Habib Davanloo, un terapeut de psihoterapie psihanalitică de scurtă durată, poate cel mai cunoscut dintre fondatori. În acest cerc avem următoarele semnificații:
- Iubire și atașament
- Durere și suferință
- Mânie
- Vinovăție
- Apărări împotriva apropierii emoționale.
Am să citez din cartea Patriciei Coughlin – Lives transformed – pentru explicația acestei figuri:
- La bază se află dragostea și dorințele de atașament care sunt înnăscute în specia noastră.
- Atunci când dorința de a se atașa este frustrată, acest lucru provoacă durere și suferință, ceea ce dă naștere la
- Furie răzbunătoare față de celălalt care deprivează.
- Această furie este plină de vinovăție și duce, de asemenea, la anxietate, deoarece amenință chiar legătura de atașament spre care individul tinde.
- În cele din urmă, dacă aceste impulsuri înnăscute de conectare și atașament sunt neglijate sau perturbate suficient de des, individul începe să creeze distanță, atât față de propriile afecte, cât și față de alte persoane. Această barieră împotriva intimității și apropierii – cu propria lume interioară și cu ceilalți – este descrisă de stratul exterior, descris de Davanloo drept „apărări împotriva apropierii emoționale”. Aceste apărări sunt aproape întotdeauna caracterologice și omniprezente. Reich (1933) s-a referit la ele ca la o „armură caracterială”, în timp ce Winnicott (1960) a folosit termenul de „sine fals”. Davanloo ne-a învățat că trebuie să străpungem și să perturbăm această barieră împotriva intimității și apropierii în transfer dacă vrem să avem vreo speranță de a avea acces la toate sentimentele renegate care se află dedesubt.
În rândurile de mai sus am încercat să expun o imagine cât am putut de simplă și clară a felului în care privim dinamica emoțională și sentimentală în psihanaliză. Spre deosebire de metapsihologia freudiană, pentru care aparatul de observație nu ne ajută prea mult, informațiile de mai sus au marele avantaj că pot fi supuse observației minuțioase de către fiecare dintre noi. Nu e nevoie să luăm de bun nimic ci doar să avem deschiderea de a observa cu proprii noștri ochi. În momentul în care ne dăm voie, vom vedea cum sub ochii noștri, se vor decortica straturi emoționale mișcătoare și strategii defensive, până când dăm de soluri mai solide, sentimentele. Dar nu vreau să credeți că drumul este așa de simplu și ușor, așa cum rândurile de mai sus poate au lăsat să se creadă. Dar pe drumurile astea au mers multe picioare, așa că poate nu mai trebuie să inventăm mereu roata.
În încheiere am să citez dintr-un articol care mi-a plăcut mult – Emotion and recognition at work – aparținând Dianei Fosha, și care spune așa:
„Emoțiile sunt, prin excelență, vehicule ale schimbării; atunci când sunt reglate și procesate până la capăt, ele pot aduce vindecare și transformări de durată.”
Ce m-a impresionat cel mai mult la acest articol a fost că am întâlnit o concepție în care am lucrat fără să știu că cineva a elaborat mult mai mult decât am făcut-o eu – ea spune: „afectele pozitive sunt fenomene constitutive ale sănătății fizice, sănătății mentale, rezilienței si bunăstării”.
Există o anumită „umbră” atunci când vorbim despre psihanaliză, unde apar cu preponderență laturile negative, afectele „grele” ceea ce, desigur are un sens consistent.
Însă dincolo de asta, eliberarea de patologie conduce la o viață plină și satisfăcătoare, acolo unde emoțiile și sentimentele au vitalitate și sunt ușor vizibile, adică sunt identificabile prin markerii somatici. Cred că pentru mine, vindecarea și sănătatea se manifestă printr-o poftă de viață care se vede pe fața omului, ca emoție, sentiment, declarație în fața propriului sine și a lumii.
Bibliografie:
Fosha, D. (2009) – Emotion and recognition at work in The healing power of emotion. Norton Company
Malan, D. (1995) – Individual psychotherapy and the science of psychodinamics. Butterworth Heinemann
Malan, D. si P.Coughlin Della Selva (2006) – Lives transformed. Karnac