Când am început să citesc psihanaliză, întâmplător chiar Introducere în psihanaliză a lui Freud a fost prima carte de psihanaliză citită, îmi formam imaginea că lucrul cu pacienții presupune un efort intelectual intens, un efort de aflare a unor „secrete” pe care pacientul nu vrea să le spună, deși tocmai pentru a le spune a venit la terapie. Mi s-a părut complicat, dar ce să vă spun, am făcut acest efort.
[blockquote align=”none” author=”Povestea fără sfârșit”]”AURYN te va apăra și te va călăuzi, dar niciodată n-ai voie să intervii, indiferent de ce vei vedea, căci începând din clipa aceasta propria ta părere nu mai are nici o importanță. De aceea trebuie să pornești la drum fără nici o armă. Trebuie să lași să se întâmple tot ce se întâmplă. Totul trebuie să aibă aceeași importanță pentru tine, și binele, și răul, și ceea ce-i frumos, și ceea ce-i urât, și prostia, și înțelepciunea, după cum și pentru Crăiasa Copilă totul are aceeași importanță. Nu ai voie decât să cauți și să întrebi, nu însă să și judeci după propria ta judecată. Să nu uiți asta niciodată, Atreiu”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”Aron si Atlas”]”Stăm acum aici și ne gândim și ne formăm ideile, imaginându-te pe tine, viitorul nostru cititor. Când vei citi cuvintele noastre, va fi prezentul tău, iar acest timp va fi trecut demult. Și totuși, ești aici cu noi acum și noi îți vorbim în timp ce scriem anticipând viitorul. Ne uităm în urmă. Ne gândim la trecutul nostru și la istoria psihanalizei în timp ce investigăm problema viitorului. Ceea ce scriem poate fi determinat psihic, predestinat de istoria noastră trecută și de circumstanțele prezente, dar în măsura în care suntem agenți liberi, colaborarea noastră este, de asemenea, auto-realizarea viselor și a destinului nostru. Ne visăm viitorul, punem în scenă și repetăm pentru ceea ce urmează să vină și ne deschidem către noi posibilități relaționale.”[/blockquote]
In cadrul prezentarii pe care am facut-o textului lui Irwin Z.Hoffman – Pacientul ca interpret al experientei analistului, in cadrul Explorarilor relationale ale Asociatiei de psihanaliza si psihoterapie relationala, au aparut cateva discutii interesante pe marginea textului, care m-au determinat sa studiez mai mult in direcții “oarecum” secundare. Spun “oarecum” pentru ca studiul prezent se refera tot la realitate, insa cea a analistului, si voi lua ca punct de sprijin textul lui J.Strachey din 1934.
[blockquote align=”none” author=””]…dar daca cuvântul face si el parte din lumea psihica, atunci cum de ne-am tot gandit ca o functie psihica saraceste un domeniu psihic prin simplu fapt ca (îl) exprima?”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”Melanie Klein”]„…dezvoltarea Eului și relația cu realitatea depind de măsura capacității Eului de a tolera, într-o perioadă foarte timpurie, presiunea celor mai timpurii situații de anxietate. Și, ca de obicei, este o chestiune ce ține de un anumit echilibru optim între factorii implicați. O cantitate suficientă de anxietate este baza necesară unei abundențe a formării de simboluri și a fantasmelor; capacitatea adecvată a Eului de a tolera anxietatea este esențială pentru ca anxietatea să fie perlaborata satisfăcător, pentru ca această fază elementară să aibă un deznodământ favorabil și pentru ca dezvoltarea Eului să fie reușită.”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”Eigen”]„Celebrul dicton al lui Bion, conform căruia atitudinea analitică este una de eliberare de memorie și de dorință, trebuie înțeles în termenii polarității credință-cunoaștere, în special în ceea ce privește critica sa la adresa dorinței de a cunoaște. El optează pentru un primat al percepției și al atenției asupra memoriei și cunoașterii ca fiind cea mai de bază orientare de lucru a analistului. În opinia sa, intenția de a fi atent și de a percepe, mai degrabă decât de a ține minte și de a ști sau de a impune un scenariu „util”, este atitudinea cea mai fructuoasă pentru desfășurarea creativă. Cunoașterea, cu siguranță, intră în mod spontan în procesul de formare proaspătă a gestaltelor care exprimă realitatea psihică. Cu toate acestea, în starea de spirit desemnată de credința în O, nu ne agățăm nici de ceea ce știm, nici de formulările noastre, ci suntem mai profund ancorați (mai bine zis, plutind liber) în contactul plin de speranță cu lucrul-în-sine.”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”Eigen”]„Dezvoltăm o fenomenologie a insinuărilor de adevăr emoțional formulate cu convingerea și cu conștientizarea faptului că este posibil să ne înșelăm. Ne propunem în credință să ne conectăm cu ceea ce se află dincolo de reprezentările noastre, în timp ce ne folosim reprezentările pentru a lumina misterul a ceea ce suntem. Trăim vieți paralele cu noi înșine în ființa și cunoașterea noastră și dezvoltăm o încredere critică în posibilele puncte de intersecție, dacă intersecția ar fi posibilă. Comuniunea cu O este o aventură imaginativă, nu o certitudine dobândită, care să fie luată de la sine. Această realizare ne ajută să ne menținem onestitatea, în același timp ne oferă un nou stimulent pentru tatonări inspirate.”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”Eigen”]„Nevoia de a fi bun pentru a compensa faptul de a fi rau este un moment foarte diferit de libertatea de a iubi de dragul de a iubi.”[/blockquote]
[blockquote align=”none” author=”N.Steinhardt”]„Hristos, boier, iartă totul. A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnului. Și cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl știe doar cine e și de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei și decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numește înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezența primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului.
……………
Chemarea stoicismului rămâne vie pentru mulți oameni superiori, și acum. Stoicismul e nobil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acru. Stoicul e demn, surâsul lui totuși crispat, amarnic și plin de resentiment; de tăcută (stăpânită, fără îndoială) îmbufnare.
Creștinismul nu-i nici acru, nici temător în fața vieții. Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu și mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar și măreț.
Dar să nu se creadă cumva că prin creștinism este vătămat egoismul: la drept vorbind, a fi bun e cea mai egoistă dintre soluții, investiția care asigură dobânda cea mai ridicată.
”[/blockquote]
Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. Accept Citeste mai mult