[blockquote align=”none” author=”Eigen”]„Celebrul dicton al lui Bion, conform căruia atitudinea analitică este una de eliberare de memorie și de dorință, trebuie înțeles în termenii polarității credință-cunoaștere, în special în ceea ce privește critica sa la adresa dorinței de a cunoaște. El optează pentru un primat al percepției și al atenției asupra memoriei și cunoașterii ca fiind cea mai de bază orientare de lucru a analistului. În opinia sa, intenția de a fi atent și de a percepe, mai degrabă decât de a ține minte și de a ști sau de a impune un scenariu „util”, este atitudinea cea mai fructuoasă pentru desfășurarea creativă. Cunoașterea, cu siguranță, intră în mod spontan în procesul de formare proaspătă a gestaltelor care exprimă realitatea psihică. Cu toate acestea, în starea de spirit desemnată de credința în O, nu ne agățăm nici de ceea ce știm, nici de formulările noastre, ci suntem mai profund ancorați (mai bine zis, plutind liber) în contactul plin de speranță cu lucrul-în-sine.”[/blockquote]
Sa ne apropiem de intelegerea pasajului de mai sus tinand cont ca este vorba despre atitudinea psihanalitica de ascultare a materialului pacientilor. Atitudinea clasica este cea descrisa de Freud – atentia liber flotanta – si ramane in picioare, iar ceea ce prezinta Bion-Eigen imi pare ca pe de o parte este acelasi lucru, iar pe de alta parte este un lucru complet diferit. Acesta este si argumentul meu pentru faptul de a supune atentiei citatul de mai sus.
Inca de la inceputul citatului apare o polaritate care, de fapt, impune gandul despre tehnica ascultarii. Polaritatea este alcatuita din, pe de o parte credinta ca exista un adevar emotional ultim al pacientului, care trebuie adus in lumina constiintei prin cuvinte, si pe de alta parte, dorinta de a cunoaste patternurile de gandire, simtire, comportament ale pacientului (am dezvoltat aceasta tema in mai multe articole anterioare). Si doar in contextul acestei polaritati are sens sa ne gandim la recomandarea lui Bion de a asculta fara memorie si fara dorinta. In sens contrar, a-ti asculta pacientul asa in conditiile in care nu ai credinta in O, adica in realitatea ultima, devine in cel mai bun caz confuzant sau pur si simplu lipsit de sens.
Altfel spus, pentru a putea articula adevarul despre cine e pacientul dincolo de multitudinea de defense si patternuri cognitive, trebuie sa fii atent. Aici atitudinea analitica cunoaste o rafinare aparte – a fi atent ca nu cumva dorinta de a-ti cunoaste pacientul, a-l indruma, a-l ajuta intr-o forma sau alta, sa iti „perverteasca” auzul analitic si sa nu mai poti „auzi” cine este pacientul tau in aici-si-acum. Si este perfect adevarat ca suna paradoxal – cel mai bine, zice Bion, iti vei cunoaste pacientul daca nu urmaresti nimic. Daca vrei sa il ajuti sa iasa din depresie, deja ai un alt obiectiv. Orice dorinta ai tu, ca analist, iti poate modela felul in care percepi discursul celuilalt. Daca mergem si mai in esenta, ai toate sansele ca dorindu-ti sa ajuti pacientul, ceea ce auzi sa fie urmarea dorintei tale si nu discursul pacientului venit din deschiderea lui in a fi cunoscut asa cum e.
Astfel, pentru a implini un asemenea deziderat, atentia ta ca analist este aceea de a-ti pastra auzul in directia deschiderii a orice vine de la pacient dar mai mult de-atat – pentru ca asta deja face orice analist – de a nu te grabi sa interpretezi sau sa formezi un sens anume din ceea ce vine de la pacient. Esential este sa ramai in atentie si observatie. Asta nu e chiar ceva ce nu stiam – orice buna formulare incepe cu o descriere curata. Daca ai o buna descriere a unui fenomen, fie el intern sau extern, deja ai un punct de plecare extrem de solid.
In pasajul ales ni se spune ca este vorba despre un primat al atentiei si perceptiei asupra memoriei si dorintei de cunoastere. Ele sunt impreuna in proces insa pentru obiective diferite. Acest lucru ne duce catre urmatoarea intelegere – adevarul emotional al unui om trebuie perceput si nu memorat, inteles, supus gandirii. El trebuie „vazut” asa cum se afla in spatiul intern al celuilalt si nu interpretat. Adevarul emotional, fiind o curgere continua, la fel ca viata, se inscrie singur intr-o directie evolutiva. Interactiunea cea mai profunda este aceea dintre privirea interna si fluxul emotional. Acest flux este concomitent despre ce se intampla inauntrul cuiva si cine este acel cineva.
Prin urmare, putem sa spunem ca a fi fara memorie si fara dorinta vine in urma unui proces asiduu de „curatare” interna, care urmareste claritatea interna. Ce vreau sa spun este ca nu iti poti propune sa fii fara memorie si fara dorinta – a-ti propune asta ar insemna falsificarea procesului printr-o noua dorinta. Insa iti poti propune si poti actiona la nivelul la care interiorul tau sa fie “curat” de impuritatile care vin prin ceea ce iti doresti sa faci sau prin aducerea aminte. La fel ca dorinta, aducerea aminte reprezinta, din perspectiva abordata aici, o modalitate prin care mintea ta vrea sa evadeze din prezentul nemijlocit al realitatii pe care o traiesti – sa-ti aduci aminte despre ce a spus pacientul intr-o alta sedinta, sa-ti aduci aminte de orice altceva nu inseamna nimic decat ca nu aloci spatiul intern necesar pentru a vedea adevarul emotional pe care pacientul ti-l arata direct. Si este evident ca tot acest proces de „curatare” nu apartine spatiului sedintei ci spatiului propriei analize si auto-analize.
Natura duala a adevarului emotional – el este ceva cu care poți fi într-un fel de contact dar, in același timp, este si misterul adânc al persoanei din fata ta, cine este ea in adâncul ei – ii face percepția foarte problematica (de unde si toate aceste amenajări speciale). Este in firea lui ca in momentul in care l-ai perceput, sa-l fi si pierdut. In momentul in care știi cine ești, ai si devenit altcineva, te-ai si pierdut. La o noua conexiune, te vei regăsi același flux-emoție, care totuși este altul decât cel care ai fost o secunda înainte. De unde si vorba aceea – nu te poți scalda in același râu de doua ori pentru ca nici tu si nici râul nu mai sunteți la fel.
Căutam experiența directa, curata, in sinele si in sinea noastră. O căutam cu credință, deși știm ca nu o putem ajunge. Programele noastre mentale sunt atât de puternice si nu pot fi stopate ci uneori, doar rulează in fundal. Partea plina de speranța e data de cei care au “văzut” ca ceea ce e important in situația umana este strategia, pregătirea. Ca punct strategic, trebuie sa te urmărești, trebuie sa încerci sa te cuprinzi eșuând mereu si mereu…si trebuie sa știi asta – in spatele a tot ce trăim trebuie sa crezi ca este O…Realitatea Ultima de necuprins. Dar pentru ce atât de multa pregătire daca știm ca nu vom ajunge la acea Realitate Ultima? Mi-am răspuns așa: daca suporți gândul, poți “vedea” necunoscutul si neștiutul. Daca ai intenția de a-l vedea pe celălalt așa cum e, curatata de propriile dorințe si amintiri, jumătate din drum este parcurs. Dar este la fel de adevărat ca aceasta intenție nu e ceva ce iți spui in mintea ta, ceva ce îți dorești si iti propui sa faci intr-o zi. Nu! Intenția se lasă creata/descoperita in spațiul tranzițional care este curățat de dorință si memorie. Ea este parte din adevărul emoțional, cel care este in-sine.
Nu in ultimul rând, as vrea sa spun si ca deși am reluat si șlefuit de multe ori acest material, el nu poate fi mai mult decât secundar, la mana a doua si iremediabil incomplet…in fata experienței directe…