[blockquote align=”none” author=”Eigen”]„Nevoia de a fi bun pentru a compensa faptul de a fi rau este un moment foarte diferit de libertatea de a iubi de dragul de a iubi.”[/blockquote]
La momentul actual exista atat de multa informatie, profunda si buna, incat este inevitabil ca fiecare dintre noi sa-si gandeasca un fel specific de a se orienta, fiecare in domeniul lui. Iar in domeniul cunoasterii psihice si al actiunii terapeutice, informatiile sunt din plin; si cu cat sunt mai multe, cu atat mai mult este necesar un efort interior de a tine cont de aspecte ale realitatii atat de complicate despre ce si cum este realitatea interioara. In cele ce urmeaza, voi vorbi un pic despre felul in care inteleg sa-mi organizez informatia si actiunea. Si voi vorbi despre doua feluri de functionare analitica sau doua feluri de lucru analitic sau doua nivele de organizare psihica. Ele toate indica spre aceeasi realitate.
Prima organizare sau functionare pe care o realizez este cea care pleaca de la comportamentul propriu-zis, concret al oamenilor si merge pana la formularile obisnuit-psihanalitice care iau in calcul psihodinamica, adica acel fel de a ne uita la interactiunile profunde din mintea noastra. Poate un fel mai simplu de a exprima aceste lucruri ar fi sa ofer ca exemplu cateva carti, care sunt foarte cunoscute in lumea noastra profesionala. Prima ar fi DSM-ul, adica Manualul tulburarilor mentale din cadrul psihiatriei. Mi-am zis si ca doar o lectura a DSM-ului ca a unei povesti, poate fi o experienta interesanta care vorbeste despre nenumaratele forme pe care dinamica interna le poate lua. Fiind manualul diagnosticianului psihiatru, vei gasi descrieri si clasificari elaborate despre tot felul de comportamente. Asa iti poti linisti anxietatile ca ceea ce traiesti tu, au mai trait si altii…ba chiar este o categorie intreaga desemnata.
Un al doilea nivel al primei organizari este dat de tratatul de psihiatrie psihodinamica a lui Gabbard si, un pas mai sus, de lucrarile lui Nancy McWilliams, care sunt mai elaborate parca in directia psihodinamicii. Acestea prezinta clasificari, insa, spre desebire de cele psihiatrice, sunt puternic sau total orientate inspre a surprinde dinamica interna, nu comportametele vizibile.
Pe cel de-al treilea nivel al primei organizari este aproape toata literatura psihanalitica, ce nu se preocupa prea mult de catalogari si clasificari, ci de explicatia si intelegerea profundelor dinamici psihice…modele de intelegere teoretice si generalizante, fara de care meseria pe care o facem nu ne-ar fi accesibila pentru ca nu am avea un sprijin mintal. In asta consta importanta lui Freud si, alaturi de el, a multor ganditori psihanalitici!
Intorcandu-ma la ce spuneam mai sus, iata, toata psihiatria, psihiatria psihodinamica si psihopatologia sunt pe nivelul unu al functionarii analitice, asa cum o gandesc eu. Altfel spus, dinamicile mentale – programe mentale, cum adesea le numesc – patternuri de comportament, emotie, gandire si relationale, sunt toate incadrate aici. Tot ce se poate vorbi despre diada transfer-contratransfer tot aici intra.
Desigur, veti spune poate ca daca toate intra aici, ce mai ramane pe urmatorul nivel sau modalitate de functionare analitica, pentru ca, pe buna dreptate, psihanaliza este un domeniu circumscris si nu si-a avut niciodata ca scop sa se preocupe mai mult decat de functionarea psihica.
Si intr-adevar, urmatoarea organizare este tot despre functionarea psihica, doar ca formularea ei este mai complicata si, imi vine sa zic, aproape de nevorbit. Caci daca pentru prima modalitate de functionare, daca pentru patternuri avem niste simturi care ne ajuta si cu care putem actiona, pentru cea de-a doua modalitate stam fata in fata cu esecul articularii noastre. Si cand putem vorbi despre ce se intampla acolo, o facem cu constiinta deplina a saraciei limbajului nostru. Daca prima modalitate analitica este despre personalitatea noastra, despre noi asa cum ne stim din istoria si prin ochii celor din jurul nostru, din oglinzile noastre, pentru cea de-a doua modalitate analitica nu avem nici un asemenea sprijin.
M-am gândit ca așa cum pentru prima modalitate ne ajutam de vedere, auz, văz, chiar si miros, de conștiința noastră așa cum ne știm – toate acestea fiind instrumente folositoare in a aduna informația si a o livra într-un mod util terapeutic – pentru cea de-a doua modalitate simțul intern este organul de percepție al realității interne la care mă refer. Dar vedeți, cele 5 simțuri ale noastre se articulează perfect cu limbajul, in timp ce simțul intern nu are cum sa nu remarce eșecul acestuia. Este exact “gap-ul” despre care vorbește Lacan dintre Real, Imaginar si Simbolic. Aceasta a doua organizare este cea a Realului in limbajul lacanian.
Acum trebuie sa va spun ca am ajuns sa ma gandesc in felul asta pentru ca m-am intrebat cum de anumiti psihanalisti s-au raportat altfel la materialul pe care toti cei care lucreaza in cabinet il au la dispozitie. Cred ca cei despre care vorbesc tind sa fie grupati printre “specialii” psihanalizei, unii printre misticii ei, desi sunt si nume larg acceptate care au fortat limitele cunoscute ale psihanalizei, cum ar fi Winnicott. Dar chiar si el a zis niste chestii care te pun serios pe ganduri.
De fapt, ceea ce cred ca este in așteptarea de a fi acceptat de psihanaliza este ca schimbarea profunda, cea adevărata, adică cea care tine de adevărul emoțional unic si de neatins al persoanei, se întâmpla pe cel de-al doilea nivel de organizare. Doar așa pot înțelege de ce nume mari ale psihanalizei – Bion, Searles, Eigen, Lacan, Winnicott, chiar si Loewald, etc – au ajuns la niște formulări ale dinamicii interne care îți contorsionează mintea când încerci sa înțelegi. Iar implicațiile in tehnica analitica sunt…ei bine, vom vedea…
Si probabil ca nici nu se poate altfel, pentru ca organizarea aceasta se refera la altceva decât funcționarea mintii. Primul nivel este despre minte, despre cum face mintea fata dialecticii plăcere-durere. Al doilea nivel este despre experiența pur emoțională de care noi suntem capabili, adevărul nostru emoțional. Bine, deja ar putea sa fie făcută o discuție întreaga daca asta chiar e posibil, dar am sa învăț de la Winnicott si am sa zic ca unele lucruri nu suporta întrebări fără sa le strici. Trebuie sa învățam cum sa întrebam pentru a primi răspunsuri!
Astfel, putem formula ca in prima modalitate de funcționare, cea a pattern-urilor, cererea este de amenajare, de administrare a forțelor astfel încât balanța sa incline mai mult către plăcere si bucurie si mai puțin înspre tristețe si durere. Dar noi știm ca la acest nivel nu exista vindecare – știm, dar ideea necesita timp de acomodare. Nu te poți vindeca de tipul de personalitate pe care îl ai; daca ești schizoid, schizoid o sa ramai, însă felul in care vei reuși sa ai o viață îmbucurătoare poate fi amenajat in fel si chip, respectând condițiile date. De asemenea, nu cred ca e cineva care își imaginează ca poate avea o viață fără tristețe sau anxietate, nu te poți vindeca de tristețe si anxietate (si, in funcție de cum e, nici de depresie) – bineînțeles ca vei mai fi trist si anxios, dar asta probabil ca in acord cu situațiile de viață prin care treci. Si bineînțeles ca una e sa ai un eveniment in viață care te arunca într-un puseu obsesional si alta e sa ai o structura de personalitate obsesionala. In primul caz, se poate face cate ceva, in al doilea – administrarea îmbracă forme specifice ce țin cont de profunzimea, incastrarea felului de a fi in viața persoanei. Cum ar veni, când ești un obsesional, nu poți sa nu mai fi!
A doua modalitate de funcționare este cea a adevărului emoțional profund, este nivelul plenitudinii ființei cu sentimentul de a fi viu si creativ, este viața jocului împreună cu un celălalt, care este o subiectivitate separata cu care te poți pune împreună si supra-pune in feluri care, daca sunt descrise, induc in eroare prea mult (deocamdată). In mod esențial, poate fi recunoscuta prin generativitatea solitudinii si bucuria de a face dragoste. Si apoi…prin orice altceva…
Aduc un mic citat pentru a pune in evidenta diferența dintre cele doua nivele, diferența despre care am intuiția ca o sa tot scriu:
“Nevoia de a fi bun pentru a compensa faptul de a fi rau este un moment foarte diferit de libertatea de a iubi de dragul de a iubi” (Eigen).