In cadrul prezentarii pe care am facut-o textului lui Irwin Z.Hoffman – Pacientul ca interpret al experientei analistului, in cadrul Explorarilor relationale ale Asociatiei de psihanaliza si psihoterapie relationala, au aparut cateva discutii interesante pe marginea textului, care m-au determinat sa studiez mai mult in direcții “oarecum” secundare. Spun “oarecum” pentru ca studiul prezent se refera tot la realitate, insa cea a analistului, si voi lua ca punct de sprijin textul lui J.Strachey din 1934.
In textului lui I.Hoffman apare referinta la conceptul de interpretare mutativa, folosit prima oara de J.Strachey in articolul sau – Natura actiunii terapeutice a psihanalizei. Hoffman, pledand pentru simetria experientei pacientului si analistului, spune ca:
„Interpretarea este „mutativă” (Strachey, 1934) în parte pentru că are un anumit impact reflexiv asupra analistului însuși, pe care pacientul îl simte. Deoarece este implicit auto-interpretativă, ea modifică ceva în experiența proprie a analistului cu privire la pacient. Făcând evident faptul că experiența de contratransfer pe care pacientul a atribuit-o analistului ocupă doar o parte din răspunsul său la pacient, analistul face de asemenea evident faptul că el găsește în pacient ceva mai mult la care să răspundă, decât sa fie provocatorul condus de transfer. Nu trebuie să fie minimalizat ca parte semnificativă a acestui „ceva mai mult”, faptul ca analistul își arată acum implicit un fel de apreciere, pentru ca este vorba, de fapt, despre capacitatea pacientului de a înțelege, empatiza cu și interpreta experiența analistului, în special experiența sa cu pacientul (cf. Searles, 1975).”
Acest paragraf mi-a atras atenția in lectura articolului lui Hoffman, si nu numai mie, si pentru ca spațiul prezentării mele din cadrul Explorărilor nu mi-a permis extinderea subiectului, o voi face in scris. Întrebările care au apărut au fost – ce este o interpretare mutativa, cum acționează ea si ce înseamnă ca este si o auto-interpretare, ca il influențează si pe analistul care o formulează?
Interpretarea mutativa este o interpretare care produce schimbări profunde in structura psihica a pacientului si este esențial o interpretare de transfer, cel puțin așa ne spune Strachey. După cum cu ușurință se observa in pasajul din articolul lui I.Hoffman, se pune problema suprapunerilor dintre percepția pacientului asupra terapeutului, influențată de istoria lui si statutul real al analistului.
Mai specific, orice pacient din terapie va avea o „poveste” de spus, poveste care este parțial influențată de trecutul sau cu tot ce conține el. In același timp, pacientul este mai mult decât trecutul sau, dar acest „mai mult” așteaptă recunoaștere si validare a existentei din partea cuiva exterior, in discuția noastră, a terapeutului. Altfel spus, in dinamica oricărui proces terapeutic va exista o tensiune semnificativa intre imaginea pacientului așa cum a fost acesta văzut de persoanele semnificative din trecutul sau, si imaginea pacientului așa cum o vede terapeutul. In procesul de constituire a acestor imagini, care tind sa devina una, se inserează ceea ce numim azi interpretare mutativa.
Voi merge pe urmele lui Strachey in ce privește următoarele explicații, referitoare la acest proces de unificare a celor doua imagini. El ne spune, într-un limbaj pe care l-am găsit elocvent, ca după o perioada de timp terapeutul va fi transformat in material pentru mintea pacientului. Acesta nu este un proces specific psihanalizei, așa facem cu toții – pentru ca noi sa putem înțelege ceva din aceasta lume si sa putem interacționa unul cu celălalt, ne cream in mintea noastră harți ale lumii si oamenilor. In psihanaliza vorbim despre obiecte interne, introiecție, identificare, internalizare, si folosim acești termeni pentru a ne putea referi la procesul prin care un „ceva” exterior devine locatar al spațiului mental si poate fi folosit in fel si chip acolo.
Procesul acesta de stabilire a terapeutului in mintea pacientului cunoaște doua etape: prima in care el devine ceea ce Strachey numește Supraeu auxiliar si a doua in care tendința despre care vorbeam mai devreme se impune, si dintr-un Supraeu auxiliar, terapeutul se transforma într-un obiect fantasmat si topit in Supraeul (general) al pacientului. Ceea ce mie îmi pare poziția de forță a lui Strachey este fundamentarea acestei stratificări in existenta cadrului analitic. Pentru ca ceea ce noi facem se numește psihanaliza, aceasta este definita de anumite reguli de funcționare. Fără ele, procesul nu se mai numește psihanaliza si trebuie sa i se găsească alt nume. Ei bine, aceste reguli de funcționare – cadrul analitic – fac ca persoana analistului sa nu fie automat pusa in sacoșa cu persoane de un anumit tip din istoria pacientului, pentru ca el nu se comporta ca acele persoane. Dar acest proces diferențiator nu durează prea mult, si sub presiunea interna si uneori chiar cu ajutorul terapeutului, pacientul il poate transforma in obiect fantasmat. Din acel moment, obiectul-analist va fi considerat in aceeași categorie cu a vechilor personaje din viața pacientului, cele care au structurat lumea lui interna pana in momentul intrării in terapie.
Aici Strachey este extraordinar:
„Este un fapt paradoxal faptul că cea mai bună modalitate de a ne asigura că Eul său va fi capabil să facă distincția între fantasma și realitate este de a-i ascunde realitatea cât mai mult posibil. Dar este adevărat. Eul său este atât de slab – atât de mult la mila Se-ului și a Supraeului său – încât poate face față realității doar dacă aceasta îi este administrată în doze minime. Iar aceste doze sunt, de fapt, ceea ce îi administrează analistul, sub formă de interpretări.”
Apropo de textul lui Hoffman, acesta este unul dintre pasajele pe care se poate da lupta dintre concepția asociala si cea sociala din psihanaliza, dintre modelele structural-pulsionale si cele structural-relaționale, dintre psihanaliza clasica si cea relațională. Dar nu despre asta acum.
Pentru ca terapeutul sa-l poată ajuta pe pacientul sau cat mai eficient cu putință, el trebuie sa găsească modalitatea de a nu participa la lumea interna a pacientului in același fel in care au făcut-o celelalte persoane din viața acestuia. Si pentru a face acest lucru, cel mai simplu si direct mod este sa rămână terapeut si sa respecte cadrul.
Mie poziția îmi pare, parafrazând-l pe Bromberg, ca o rezidenta in mai multe spatii. Intr-un spațiu, terapeutul va participa la lumea interna a pacientului sau, îl va cunoaște așa cum l-au cunoscut si alți oameni din viața lui, însă, in același timp, va avea grija sa nu se scufunde cu totul, sa nu se identifice cu acea lume, dar mai mult de-atât – va încerca sa îl determine pe pacient sa nu îl confunde cu oricine altcineva din viața trecuta sau prezenta. Acesta este apelul direct si concret la realitate pe care terapeutul il formulează, prin interpretări, către pacienții săi.
In principiu, in aceasta consta interpretarea mutativa. Strachey ne vorbește de doua etape ale acesteia: prima etapa consta in aducerea la suprafața a materialului pulsional, dupa formula freudiana – unde era inconștient, trebuie sa fie conștient. A doua etapa este clarificarea – crearea diferenței intre trecut si prezent, fantasma si realitate, imagine transferata si terapeutul real din cabinet.
Partea din articolul lui Strachey care ne vorbește despre caracteristicile interpretări mutative, mi s-a părut delicioasa…un discurs venit din alta lume, dar care iti așază bine gândurile in minte. Iată cum spune el:
„…funcția analistului este doar de a se asigura că energia va curge pe un canal și nu pe altul”.
Si
„Orice interpretare mutativă trebuie să fie „imediată” din punct de vedere emoțional; pacientul trebuie să o experimenteze ca pe ceva real. Această cerință, că interpretarea trebuie să fie „imediată”, poate fi exprimată într-un alt mod, spunând că interpretările trebuie să fie întotdeauna îndreptate către „punctul de urgență”. La un moment dat, un anumit impuls al Se-ului va fi activ; acesta este impulsul care este susceptibil de interpretare mutativă în acel moment, și nu altul. Nu este, fără îndoială, nici posibil, nici de dorit să se dea interpretări mutative tot timpul; dar, așa cum a subliniat Melanie Klein (1932, pp. 58-59), este o calitate extrem de prețioasă la un analist să fie capabil în orice moment să aleagă punctul de urgență.”
Ce concept puternic – „punctul de urgență”. Nu poți interpreta cu forța oricând si oricum. Trebuie sa aștepți si sa creezi momentul potrivit pentru ca impactul interpretării sa fie mutativ, adică sa-l elibereze pe pacient de greutatea unui Supraeu dur, critic, auto-limitant. Este ceea ce eu numesc arta interpretării. Simplu spus, interpretezi ceea ce e (pulsional) prezent direct in ședința, intre tine si pacient.
Iata ce ne mai spune Strachey:
„O interpretare mutativă trebuie să fie „specifică„: adică detaliată și concretă. Aceasta este, în practică, o chestiune de grad. Atunci când analistul se lansează într-o anumită temă, interpretările sale nu pot evita întotdeauna să fie vagi și generale la început; dar va fi necesar, în cele din urmă, să elaboreze și să interpreteze toate detaliile sistemului de fantasme al pacientului. În măsura în care se face acest lucru, interpretările vor fi mutative, iar o mare parte din necesitatea unor aparente repetări ale interpretărilor deja făcute se explică, de fapt, prin nevoia de a completa detaliile.”
Cat de clar! Nu te poți răsfira in toate pârțile discursului fără nici un reper, cu speranța ca poate-poate o nimerești cumva. Psihanaliza nu merge așa! Iată, detaliata si concreta – chiar ca suna a bisturiu.
Si nu doar atât…iată o diferențiere valoroasa:
„Glover susține că, în timp ce o interpretare vădit inexactă este probabil să nu aibă niciun efect, una ușor inexactă poate avea un efect terapeutic de tip non-analitic, sau mai degrabă anti-analitic, permițându-i pacientului să facă o refulare mai profundă și mai eficientă.”
Si este valoroasa pentru ca e bine de știut ca o refulare mai profunda face sa dispară conținuturi, iar partea de afect sa fie deplasata, ceea ce înseamnă ca la suprafață nu se mai vede nimic si tu, ca terapeut, ai impresia ca interpretarea a fost una reușită. In realitate, pacientul s-a regrupat pe poziții mai greu de detectat. Mai mult de-atât, aceasta refulare care ascunde totul, este urmarea unei interpretări inexacte, adică este generata de terapeut.
Si in încheiere, iată ce ne spune Strachey despre impactul unei interpretări mutative asupra analistului. Îmi aduce aminte de poziționarea caracteristica lui Bion:
„Deși oferirea de interpretări mutative poate ocupa astfel doar o mică parte din tratamentul psihanalitic, ea va fi, conform ipotezei mele, cea mai importantă parte din punctul de vedere al influențării profunde a minții pacientului. Ar putea fi interesant să considerăm, în concluzie, cum un moment atât de important pentru pacient îl afectează pe analistul însuși. Doamna Klein mi-a sugerat că trebuie să existe o dificultate internă cu totul specială pe care analistul trebuie să o depășească atunci când dă interpretări. Iar acest lucru, sunt sigur, se aplică în mod special la oferirea interpretărilor mutative. Acest lucru este demonstrat în evitarea lor de către psihoterapeuții din școlile non-analitice; dar mulți psihanaliști vor fi conștienți de existența unor urme ale aceleiași tendințe la ei înșiși. Aceasta poate fi raționalizată în dificultatea de a decide dacă a venit sau nu momentul special pentru a face o interpretare. Dar în spatele acestui lucru se ascunde uneori o dificultate în ceea ce privește oferirea efectivă a interpretării, deoarece pare să existe o tentație constantă pentru analist de a face altceva în locul ei. El poate pune întrebări, sau poate da asigurări sau sfaturi sau discursuri despre teorie, sau poate da interpretări – dar interpretări care nu sunt mutative, interpretări extra-transferentiale, interpretări care nu sunt imediate, sau ambigue, sau inexacte – sau poate da două sau mai multe interpretări alternative simultan, sau poate da interpretări și în același timp își poate arăta propriul scepticism în legătură cu acestea. Toate acestea sugerează cu tărie că oferirea unei interpretări mutative este un act crucial atât pentru analist, cât și pentru pacient, și că el se expune unui mare pericol făcând acest lucru. Iar acest lucru, la rândul său, va deveni inteligibil atunci când vom reflecta la faptul că în momentul interpretării analistul evocă, de fapt, în mod deliberat, o cantitate de energie pulsionala a pacientului, în timp ce aceasta este vie, actuală și lipsită de ambiguitate și a țintit direct spre el însuși. Un astfel de moment trebuie, mai presus de toate celelalte, să pună la încercare relațiile cu propriile impulsuri inconștiente.”
Chiar si in condițiile in care avem un text atât de clar nu e totuși ușor de transmis la ce se refera aceasta periculozitate. Îmi pare mie ca, condiția necesara pentru ca o asemenea înțelegere sa se petreacă este sa ai o certitudine in ceea ce privește existenta inconștientului. Cred ca doar palparea propriului inconștient, as zice, simțirea ritmului din spatele respirației, te poate face sa înțelegi pericolul – lucrul acesta înțeles cognitiv are efectul despre care vorbea Glover, îți permite sa ascunzi aceasta realitate si mai bine de tine.
Având acest material ca background voi încerca acum sa răspund la doua întrebări care au apărut in timpul Explorărilor relaționale si mi s-a părut mie ca au avut un răspuns incomplet.
Prima se refera la observația pe care o colega de-a noastră a făcut-o asupra unui lucru pe care l-am spus. Când vorbeam despre impactul ecranului alb in psihanaliza, am adus ca exemplu, Cuvinte care eliberează, pentru ca pune in evidenta ca atunci când citim teoria ne vine ușor si rapid sa respingem posibilitatea ca un analist sa fie un ecran alb, însă atunci când citim un asemenea roman, apreciem la o alta valoare participarea specifica psihanalistului.
Colega mea a făcut aceasta remarca, ca totuși analistul i-a spus de la început Mariei Cardinal – autoarea Cuvintelor – ca o va ajuta, deci nu a fost atât de neutru pe care am zis eu.
Mai precis analistul spune așa:
„Cred că vă pot ajuta. Dacă sunteți de acord, de mâine putem începe o analiză împreună. Veți veni de trei ori pe săptămână pentru trei ședințe de câte trei sferturi de oră fiecare. Dar, în caz că veți accepta, am datoria să vă avertizez, pe de o parte, că o psihanaliză poate să vă schimbe profund toată viața, pe de altă parte, că va trebui chiar de acum să nu mai luați niciun medicament, fie el pentru hemoragii ori pentru sistemul nervos. Nici măcar aspirină, nimic. În fine, trebuie să știți că o analiză durează pe puțin trei ani și că vă va costa scump. Vă voi cere patruzeci de franci pe ședință, adică o sută douăzeci de franci pe săptămână.” (M.Cardinal, p.33)
Astfel, in mod evident, analistul odată cu faptul de a spune “cred ca va pot ajuta” el enunță elementele de cadru specifice – frecventa, durata, cost, etc. In termenii in care am vorbit aici, a spune ca ești prezent in cabinet pentru a ajuta pe cel din fata ta, este in acord cu realitatea; ce vreau sa spun este ca respectând cadrul, ești neutru.
Daca analistul ar fi promis ca o va vindeca, atunci el ar fi ieșit din cadrul analitic si si-ar fi verbalizat dorința lui contratransferentiala, de a-si ajuta pacienta.
A doua întrebare din cadrul Explorărilor, a facut referire la un caz aparte – daca interpretarea așa cum am descris-o mai sus se aplica cazurilor nevrotice, ținând cont de perioada când a fost scris articolul, si așa cum am si vorbit in întâlnire, ce se întâmplă in situațiile in care pacientul are o dinamica interna arhaica, așa cum întâlnim in prezent atât de des. Putem înțelege constituirea Supraeului la nevrotici, dar ce e de făcut cu psihoticii?
Pentru asta am găsit un paragraf tot din articolul lui Strachey care ii reflecta poziția, si poate ajuta la elaborarea mai clara a unui răspuns:
„În cazul obișnuit, materialul care este urgent în timpul primelor etape ale analizei nu este profund. La început avem de-a face doar cu deplasări mai mult sau mai puțin îndepărtate ale impulsurilor profunde, iar materialul profund propriu-zis nu este atins decât mai târziu și treptat, astfel încât nu trebuie anticipată apariția bruscă a unor cantități de anxietate imposibil de gestionat. În cazuri excepționale, totuși, datorită unor particularități în structura nevrozei, impulsurile profunde pot fi urgente într-un stadiu foarte timpuriu al analizei. Ne confruntăm atunci cu o dilemă. Dacă dăm o interpretare acestui material profund, cantitatea de anxietate produsă în pacient poate fi atât de mare încât simțul realității să nu fie suficient pentru a permite realizarea celei de-a doua faze, iar întreaga analiză poate fi compromisă. Dar nu trebuie să se creadă că, în cazurile critice pe care le avem în vedere acum, dificultatea poate fi neapărat evitată prin simpla neinterpretare sau prin interpretări mai superficiale ale unui material care nu este urgent sau prin încercarea de reasigurare. Pare probabil, de fapt, că aceste proceduri alternative pot face puțin sau chiar nimic pentru a evita problema; dimpotrivă, ele pot chiar exacerba tensiunea creată de urgența impulsurilor profunde care sunt cauza reală a anxietății amenințătoare. Astfel, anxietatea poate izbucni în ciuda acestor eforturi paliative și, dacă este așa, o va face în cele mai nefavorabile condiții, adică în afara influențelor atenuante oferite de mecanismul de interpretare. Prin urmare, este posibil ca, dintre cele două procedee alternative care se deschid analistului confruntat cu o astfel de dificultate, interpretarea impulsurilor urgente ale Se-ului, oricât de profunde ar fi ele, să fie de fapt cea mai sigură.”
As adauga acestui citat doar faptul de a nu uita ca Strachey o citează in încheiere pe Melanie Klein si îmi vine sa zic ca abordarea de mai sus – mai bine interpretam rapid si profund – e influențată de aceasta. Sa nu uitam ca articolul este scris in 1934, adică într-o perioada când abordarea psihanalitica a psihozelor probabil ca avea pe undeva rădăcini, dar nu cine știe ce tulpina.
Îmi pare semnificativa principial sublinierea faptului ca lipsa de interpretare sau interpretarea ușoară sau chiar reasigurarea, se spune ca nu sunt chiar potrivite, pentru ca ele evita punctul de urgenta, respectiv anxietatea crescuta. Ba mai mult, la fel cum spunea si Glover, daca nu abordam direct urgenta pacientului, vom crea condiții nefavorabile pe viitor in vederea abordărilor profunde.
Bibliografie:
Cardinal M. (2022) – Cuvinte care elibereaza, Ed.Trei
Strachey, J (1969) – The nature of the therapeutic action of psychoanalysis, Int.J.Psychoanal., (50):275-292