[blockquote align=”none” author=””]…dar daca cuvântul face si el parte din lumea psihica, atunci cum de ne-am tot gandit ca o functie psihica saraceste un domeniu psihic prin simplu fapt ca (îl) exprima?”[/blockquote]
Când citești istoria psihanalizei vei ajunge rapid la paragraful in care vei găsi o descriere a mediului academic/cultural in care Freud a creat psihanaliza. Uneori folosit ca un fel de justificare, alteori ca o explicație sau pur si simplu ca o descriere, modelul înțelegerii care primează in mediul academic atinge principalele arii de gândire prezente într-o societate data. Si chiar daca Freud a vorbit cu Einstein (despre război) totuși modelul urmat de Freud a fost unul Newtonian. Azi nu putem trece cu vederea ca unul dintre modelele ce influențează puternic gândirea este cel cuantic. De unde si paralela ce mi-am propus-o in rândurile de fata.
Îmi pare ca încercările de formulare a funcționarii psihice – încercări parțial expuse in articolele scrise pana acum – se suprapun bine cu ideea dublei naturi a luminii – unda/particula – si mai ales cu faptul ca observația modifica obiectul de observat. Ei, expunându-mă destul de des acestei idei, am realizat ca daca am înlocui observația cu formularea verbala, ni se deschide o modalitate interesanta de înțelegere a funcționarii psihice, de altfel, o modalitate care nu e chiar așa surprinzătoare. Vreau sa spun ca într-un fel sau altul, deja a fost formulata – ce vreau sa subliniez este rezonanta felului in care gândim azi in domenii diferite.
Caci daca înlocuim faptul ca observația modifica obiectul de observat, cu faptul ca formularea verbala modifica obiectul de observat, vom ajunge dintr-o data pe un teren cunoscut – formularea verbala a conținuturilor psihice le modifica pe acestea. Ei, dar asta e puțin altfel decât ce gândeam noi pana acum, si anume ca formularea verbala sărăcește si deformează lumea interna. Ideea pe care se bazează perspectiva aceasta este ca cuvântul are o sfera de cuprindere evident mai mica decât emoționalul intern si mai mult, si aici devine interesant, emoționalul este un flux continuu, de neoprit pe care cuvântul încearcă sa îl cu-prindă într-o forma fixa. Imposibil de făcut așa ceva! Oare, așa e? Suntem noi siguri de asta?
Dar daca introducem aceasta nuanța lingvistica, nu vi se pare ca peisajul se schimba – daca formularea nu sărăcește si deformează ci modifica? E ca si cum as întreba, dar daca cuvântul face si el parte din lumea psihica, atunci cum de ne-am tot gândit ca o funcție psihica sărăcește un domeniu psihic prin simplu fapt ca (îl) exprima?
Acum, ca sa fiu corect pana la capat, trebuie sa spun ca, de fapt, este posibil sa concepem si faptul ca o parte psihica saraceste o alta parte psihica, si asta pentru ca am primit, nu de multi ani, modelul disociativ al mintii, in care starile-sinelui sunt zone mai mult sau mai putin separate intre ele, cu functionari si continuturi diferite. Singura diferenta este aceea ca noi vorbim aici despre functii naturale si nu de stari-ale-sinelui cu functionare non-liniara.
Îmi pare mai folositor sa nu caut nod in papura si sa-mi duc ideea pana la capăt. Astfel, natura duala a luminii ne poate sugera natura duala a psihicului nostru. Atunci când nu este observata lumina este o unda, adică o curgere continua. Așa cum imi imaginez, si nu sunt singurul, ca substratul nostru psihic cel mai profund este – o curgere continua, un flux consistent de experiența interioara, o pe-trecere. Când este observata, lumina-unda se transforma in lumina-particula. In mintea mea arata așa – din apa curgătoare se transforma într-un șuvoi de picături care se rostogolesc. Si la fel, experiența interna, atunci când este prinsa in limbaj si exprimata in imagine mentala sau cuvânt-legatură, se transforma. Termenul pe care l-am găsit cel mai potrivit, pana azi, este cel de transfigurare. Experiența este transfigurata in cuvânt. Nu e locul acum – probabil ca in alt articol – de a desface acest cuvânt: transfigurare, dar in mod evident el trimite la o realitate de “dincolo”, aici cuvântul trimite la experiența, ca si cum cele doua ar avea loc in spatii diferite.
Sunt forțat de aceasta imagine sa spun ca experiența si cuvântul sunt parți dintr-un tot alcătuit din organismul psihic al omului. Mai mult de-atât, atunci când spui “experiență”, exista o penumbră de înțelesuri ale ei, care nu pot ajunge la mintea noastră cea de toate zilele decât prin intermediul cuvântului, si când zici “cuvânt” exista o penumbra de înțelesuri ale lui care trimit înspre experiența consistenta si fluviala. Când suntem de fata in experiența, ea se modifica sub ochii noștri. In același timp, prinde o noua viața atunci când e formulata si accesibila prin intermediul imaginilor si cuvintelor. Experiența își poate îmbogăți viața prin cuvânt, care la rândul lui își poate îmbogăți viața prin aderarea con-strânsă la experiență.
Ar mai fi ceva de adăugat. Daca o scena variază in funcție de observator, sunet, poziționarea celor doi, etc…adică de întreg mediul concret al ei, așa cum clar ne demonstrează experimentele cuantice, acest lucru cred ca trebuie luat in calcul pentru ca da seama de felul in care înăuntrul nostru funcționăm si, mai ales, interacționăm. Complexitatea ce se dezvăluie astfel este cu mult peste ce am putea procesa noi la momentul acesta. Cele mai simple experiențe pe care le am la îndemână deschid asemenea teme de reflecție cu promisiuni mari: una se refera la faptul ca in perioada pandemica am trecut de la ședințele in cabinet la ședințe făcute la telefon. Vorbesc in mod specific de cele făcute la telefon si nu pe Skype, WhatsApp, etc., adică fără partea video. In cadrul acestor ședințe modificările discursurilor sunt atât de mari încât sunt observabile liber, fără un efort prea mare. Si mă refer aici si la discursul terapeutului. O alta experiență este data de trecerea de la terapia fata-in-fata, la terapia pe canapea, unde, de asemenea sunt schimbări uneori mari, însă mai subtile. Starea interioara a celui care se întinde pe canapea este evident alta decât a celui care se uita, din fata ta, la tine si, as îndrăzni sa spun, nu doar pentru ca îți vede reacțiile pe fata, poziția corporala si altele. Ar putea suna foarte ciudat însă pare ca experiența interna a cuiva culcat, e in sine alta decât experiența interna a cuiva care sta in fotoliu. Asta mă duce cu gândul la infinitatea de micro-schimbări care au loc in funcție de spațiul ocupat si, as adaugă, de modul in care ne ocupam locul in mod obișnuit. Cine poate azi sa formuleze toate aceste schimbări?