Psihoterapia…la un moment dat

Odata cu trecerea timpului si acumularea experientelor clinice fiecare terapeut isi formeaza un mod specific, personal, de a privi elementele principale ale muncii sale. Asta poate insemna ca, odata cu trecerea timpului el poate adauga, renunta sau modifica ideile timpurii pentru unele care ii definesc stilul terapeutic mai bine. Probabil ca multe aspecte vin sa defineasca acest stil insa dintre acestea eu as vrea sa vorbesc despre interpretare, despre nevoia de a creste si despre vindecare.

Interpretarea este acea modalitate de interventie, specific psihanalitica, prin care ceea ce era intuit, ascuns, inconstient este pus in cuvinte si adus la nivelul intelegerii constiente. De obicei ne limitam la a vorbi despre interpretare a rezistentei sau a transferului sau a oricarei alte portiuni, fara a pune in valoare unul dintre aspectele foarte importante ale interpretarii. Cred ca in procesul interpretarii se afla, mai mult decat oriunde, intelegerea celuilalt. Este  oarecum de la sine inteles si din cauza asta exista si o reticenta in a interpreta prea curand, la inceputul unei terapii cand nu stii prea bine ce sens ar putea avea un anumit material. Ceea ce inseamna ca numai dupa acumularea unei anumite cantitati de informatii poti trece la a face conexiuni si a intui, mai mult sau mai putin, sensurile ascunse din discursul pacientului.

Avand in minte ca sunt terapeuti care pun accentul mai mult pe relatia terapeutica decat pe interventiile terapeutului am ajuns sa ma intreb care este rolul interpretarii in relatia cu pricina. Iar din ceea ce am spus mai sus se desprinde destul de clar ca interpretarea pentru mine ramane interventia principala daca vreti ca valoare, desi nu trebuie generalizat (sau cu alte cuvinte sunt situatii cand interpretarea nu-si are locul desi efectele terapeutice exista). Ceea ce vreau sa spun este ca interpretarea mi se pare modalitatea de a impusca doi iepuri deodata desi in acelasi timp daca interpretarea este gresita ai pierdut doi iepuri. Pe de o parte aducerea la suprafata a unor noi perspective, inconstiente, de a privi ce se intampla in viata noastra, iar pe de alta parte o modalitate fina de a comunica o intelegere profund umana. Tot ceea ce contribuie la a oferi o interpretare buna mi se pare a fi esența psihanalizei.

In legatura cu rolul terapeutului se afla si nevoia de a creste a pacientului (referindu-ne strict la psihoterapie). Stim ca in inconstientul nostru exista speranta secreta ca o noua relatie ne va ajuta sa trecem peste lacunele experientelor trecute. Probabil ca asta este unul dintre motivele universale pentru care cautam o relatie terapeutica. Din aceasta perspectiva o intrebare pare interesanta:  putem cauta si altceva decat implinirea a ceea ce a ramas ne-tot in noi? Pacientii adesea spun ceva de genul „Vreau sa-mi spuneti parerea dv (ca si specialist)” adica ar fi vorba despre o cautare a cuvintelor? A unor cuvinte lipsa ca ecouri a experientelor lipsa? Nu sunt sigur, insa este evident ca prin relatia terapeutica se cauta si se implineste o dezvoltare ramasa intr-un stadiu timpuriu.

Daca lucrurile stau asa, ce e de facut? Parerea mea este ca oferirea unui spatiu de cautare si re-gasire a firului pierdut este de facut. De fapt, este mult spus pentru ca in fond celalalt stie, inconstient, unde este sau pe unde a ramas insa conexiunea dintre acel stadiu timpuriu si ceea ce poate oferi analistul nu se poate realiza de la sine din multiple motive. In asa fel incat amenajarea spatiului analitic pentru ca pacientul sa  poata simti siguranta cautarii proprii este vitala pentru terapie. Asta implica oarecum ca terapeutul nu-l poate determina pe pacient sa mearga mai repede sau mai incet in cautarea lui ci mai degraba, si prin interpretare, il poate ajuta sa inteleaga ce-l impiedica in inaintarea lui (si descoperim ca auto-piedicile psihice sunt de vina). De altfel imi place ideea ca terapeutul nu trebuie sa se straduie sa ofere o experienta terapeutica, experienta pe care pacientul o cauta tocmai datorita acelei sperante secrete si pe care o va descoperi in cadrul analitic.

Cum vom concepe vindecarea daca pacientul cauta implinirea a ceea ce a ramas neimplinit? Pentru ca nu mai putem vorbi pur si simplu despre disparitia simptomelor. Mi se pare, acum cand scriu, ca disparitia simptomelor nu face parte din tabloul asta (si asa si e). Despre ce vindecare e vorba si cum putem explica? Asta daca mai e vorba despre o vindecare. Pentru ca pana acum am vorbit despre aspectele inconstiente ale, sa zicem, cererii pentru terapie si procesului terapeutic insa nu putem afirma in cabinet, atunci cand o persoana cere ajutor pentru atac de panica, de exemplu, ca de fapt ne referim la altceva si ca pe parcursul demersului acest „altceva” va deveni clar. N-ar avea nici o valoare pentru celalat si oarecum pe buna dreptate! Cred ca situatia asta presupune redefinirea conceptului de vindecare in psihoterapie insa acest lucru nu-l pot face eu acum desi voi mai scrie despre asa incat va las sa va ganditi si voi.