““…the door is shut/ But so is your mind.”
După ploaie vine vremea buna, se zice. Bine, cred ca asta da cumva seama de felul in care ne raportam la viață in general, mai ales ca mai niciodată nu auzim ca după vremea buna va veni ploaia, ca si cum ploaia e ceva ce ne cam încurca planurile de viată si nu vrem sa știm neapărat ceea ce se dovedește a fi evident in cele din urma. Am rămas întotdeauna reflexiv in privința acestui fapt: cum se face ca in educația noastră nu intra antrenamentul pentru viata adevarata, acea viata in care binele si raul se împletesc zi de zi!? Acea viata in care Dumnezeu si diavolul exista si, intr-o forma sau alta, ne influențează cursul vietii noastre, uneori chiar ne fixează destine? Si imi aduc aminte cum îmi spunea cineva demult ca nu crede in Dumnezeu insa i se pare evident ca diavolul exista, caci atata răutate si agresivitate in viata de zi cu zi cu greu se poate explica altfel!
Mai tarziu am inteles ca suntem atat de tributari limbajului pe care il folosim fara sa ii stim functionarile. Am inteles ca in limbajul nostru importante sunt clasificarile, diferentierile si nu polaritatile, ca este mult mai usor sa explicam iar creierul nostru sa para ca intelege, ca albul si negrul sunt doua culori absolut diferite si eventual nu au nimic de-a face una cu celalalta, ca si cum ar fi posibil sa stii si sa recunosti albul sau negrul in sine, ca si cum ar fi posibil sa te simti pur si simplu bine in sine, iar raul sa nu fie pe planeta binelui deloc.
In modul in care folosim limbajul nostru pare mai usor sa despartim decat sa punem impreuna!
Si de indata ce ai spune ca albul se trage din negru, ca nu sunt atat de diferite – adica am spune impreuna cu un psihanalist renumit ca placerea nu este chiar atat de diferita de durere – dintr-o data am simti ca mintea noastra incepe sa se intinda, sa se chinuie sa priceapa ce-a vrut autorul sa spuna. Am simti ca parca e mai confortabila pozitia in care stim cu precizie ca albul e alb si negrul e negru si poate chiar am vrea sa le mentinem asa – cum ar spune o psihanalista celebra, sa le clivam – adica sa le stim atat de separate incat locul unde se unesc ele sa nu existe. Asta ca si cum daca sunt atat de diferite nu pot face parte din acelasi tablou!
Sau am putea sa schimbam putin limbajul si, odata cu el, perspectiva si sa ne gandim ca albul si negrul sunt culori, in fond, si deci ca ele apar intotdeauna pe un fond, albul pe fond negru si negrul pe fondul alb, si ca doar asa, impreuna luate, au un sens si pot fi descrise si bine intelese. Mai precis ca daca totul ar fi alb sau totul ar fi negru, nu am mai sti si nici nu am mai avea nevoie poate sa stim ce culoare este cea in care traim. Am putea sa spunem si ca, uneori, albul si negrul se amesteca intr-un colt de pagina si acolo amestecul are o alta culoare, gri-ul, care la randul ei se poate prezenta in tot felul de nuante pe care nu am putea sa le diferentiem in sine, ci tot prin raportare la alb si negru. Si ca atunci cand lumina pica intr-un fel diferit pe pagina, ceea ce parea alb se preschimba si ne duce cu gandul la o alta culoare pe care apoi, imaginand-o, o putem crea in concret. Si ca ceea ce apare in mintea noastra poate fi acelasi lucru cu ceea ce am creat in concret, doar ca sunt inregistrate in feluri si forme diferite dar asta nu rupe conexiunea lor, nu le face sa existe in sine desi pare, ci pur si simplu largeste felul existentei.
Si am spus toate acestea pentru a atrage atentia asupra faptului ca modul in care formulam in mintile noastre acest fel al existentei nu este diferit, separat complet, clivat sau disociat de felul in care existenta noastra se pe-trece. Ca felul in care ne formulam in minte cum va arata ziua de azi are legatura cu felul in care ziua de azi va arata pentru noi. Voi incerca sa arat in randurile urmatoare in ce fel cred ca acest lucru este functional dincolo de exprimarile simpliste, provocatoare dar si foarte probabil iluzorii cum ca daca iti doresti suficient de mult un lucru el se va implini, enuntata doar asa aceasta exprimare avand iz de omnipotenta a gandirii.
Schimband putin registrul discutiei, ma gandesc la felul atat de diferit in care reactioneaza oamenii in fata acelorasi evenimente, ca in momente dificile unii se descurca mai usor decat ceilalti, ca din oboseala unii isi revin mai repede decat ceilalti si ca ne putem imagina cu usurinta explicatia prin care spunem ca pur si simplu suntem diferiti si asta da seama de ceea ce se petrece si ca tocmai prin aceasta varietate viata ni se arata minunata. Nimic mai adevarat! Insa in acelasi timp parca as cauta putin mai adanc in modurile acestea de existenta…
As putea aduce in discutie un termen despre care se vorbeste in ultimii ani pe o scara mai larga, si anume rezilienta, capacitatea de a trece peste – legatura latineasca a termenului, adica faptul de a-si reveni mai rapid dintr-o incercare oarecare, fizica sau mentala (imediat ce am terminat de scris randul anterior am remarcat cum am scris, apropo de felul in care propriul meu limbaj imi ghideaza felul perceptiei si nu doar – “fizica sau mentala” – si am vrut sa corectez scriind – fizica si/sau mentala).
Asadar, unii trec mai usor peste incercari decat altii pentru ca unii au un mind-set care le permite sa faca acest lucru cu mai multa usurinta, uneori chiar cu mai putin efort. Dar in ce ar putea consta o asemenea setare a mintii? Cum am putea aborda incercarile pe care viata de zi cu zi ni le scoate in calea noastra, astfel incat sa fim mai adaptati dar in cele din urma si mai linistiti?
Si am cercetat in mai multe locuri aceste intrebari si am strans cateva idei care ar putea sa elucideze ceva din dinamicile implicate. In mod evident, felul in care oamenii trec peste incercarile vietii lor are legatura cu felul in care se percep pe ei insisi si percep si incercarile. Desigur, realizez cat de mare generalizare am facut acum, dar cred ca tocmai pentru ca este o generalizare atat de mare ne scapa din vedere cum se petrece acest fapt, de fapt. Asta si incercam sa subliniez mai sus, si anume ca modul in care gandurile se insira in mintea noastra are legatura cu felul in care facem fata realitatii interne si externe. Mai precis, si incercand sa prefigurez ceea ce urmeaza, modul in care punem accentul pe gandurile care apar inauntrul nostru, in minte, creeaza acolo o anume atmosfera care are o influenta evidenta asupra felului in care lucrurile se vor petrece pentru noi in cel mai concret mod cu putinta, in prezent, dar si in viitor. Dar sa o luam intr-o ordine…
Din primul moment in care mi-au picat sub ochii cateva randuri ale felului buddhist de a intelege lumea, am fost fascinat de stilul de scriere. Asta se intampla acum ceva timp, sa tot fi trecut vreo 20 de ani, dar si azi imi place sa citesc texte din care de multe ori poate ca inteleg ceva, insa nu pot da o forma in cuvintele pe care le am la dispozitie. Pur si simplu sunt fascinat de felul in care la un moment dat oamenii au gasit ca e potrivit sa se exprime. Luati urmatorul dialog dintre Buddha si unul dintre discipoli sai, Subhuti ,pe care il gasiti complet in Prajnaparamita Sutra:
“Tanarul calugar Subhuti grai catre Cuceritor, plin de cuviinta dupa cum urmeaza:
O, Cuceritorule, cum se numeste invatatura aceasta aparte? Cum se cuvine sa o socotim noi?
Iar cuceritorul ii raspunse, zicand:
O, Subhuti, aceasta este invatatura care vorbeste despre “intelepciunea desavarsita” si asa ar trebui sa o socotiti si voi.
De ce este asa? Pentru ca, o, Subhuti, intelepciunea desavarsita despre care vorbeste Cel Ce a Atins Desavarsirea este totuna cu intelepciunea desavarsita care nu ar putea exista nicicand.
Si tocmai de aceea putem sa ii zicem “intelepciune desavarsita”.”
Ei bine, un asemenea schimb de idei, intre personaje care se vor atat de speciale, m-a intrigat dintotdeauna, dupa cum spuneam si din cauza neintelegerii mele a trebuit sa imi spun de multe ori ca pur si simplu sunt niste aiureli insirate asa pe o pagina chiar daca in acelasi timp imi ramaneau in minte si ma tot chinuiam sa le dezleg. Mi-am zis ca daca, totusi, Buddha e cel care a vorbit asa, poate nu a fost chiar asa nasol, o fi vrut el sa spuna ceva cu amestecul asta de idei cumva indescrifrabil. In timp, intelegerile au prins un oarecare contur, dar nu am sa fac aici istoria lor, ci am sa trec aproape direct la roade.
Impresia pe care textele traditionale chinezesti mi-au lasat-o inca de la incept a fost aceea ca trebuie sa-mi rasucesc gandurile in cap pentru a le putea intelege si ca acesta rasturnare, rasucire, vine nu doar din exprimarile metaforic-alambicate specifice lor,ci si din faptul ca limbajul vorbit de mine, de la nastere, este total diferit constituit de limbajul in care textele cu pricina au fost scrise. Acest “chin” de intelegere a unei alte “limbi”, a unui alt fel de a combina cuvintele, a avut un efect paradoxal asupra mea si anume m-a invatat ca vorbele pot fi puse si altfel in propozitie, nu doar asa cum se obisnuieste pe la noi. Si asa m-am jucat mereu cu noi si vechi cuvinte ajungand…psihoterapeut!
Insa, dincolo de realitatea subiectiva, mi-am dat seama ca aceste intelegeri ofera posibilitatea de a exprima una si aceeasi realitate in feluri atat de diferite. In momentul in care am realizat ca modul in care imi exprim gandurile tine foarte mult de vocabularul pe care il folosesc, ca una este sa fac o descriere mentala a situatiei prin care trec intr-un limbaj psihanalitic, alta este sa folosesc termeni filosofici si alta e sa folosesc termeni religiosi. Si, ca tabloul sa fie si mai complet, alta e sa asez o imagine peste intelegerea situatiei si alta este sa ma concentrez pe cantecul pe care situatia mi-l poate sugera, facand apel astfel la alt simt.
Ca sa fac si mai pe inteles aceasta idee voi da un exemplu. Daca aud un text de genul – “Copilasul se uita toata ziua la lucruri fara sa traga cu coada ochiului sau sa se holbeze la ele, caci privirea lui nu ramane fixata pe nici un lucru anume. El merge fara sa stie unde merge si se opreste fara sa stie ce face. El se contopeste cu lucrurile care-l inconjoara si merge laolalta cu ele” – il pot intelege in diferite feluri si fiecare fel de intelegere poate conduce catre o atmosfera interna specifica si in continuare, reactia mea verbala va fi impreganata de intelegerea mea si mai apoi chiar eventuala mea actionare.
Astfel daca folosesc intelegerea psihanalitica ma pot gandi la stadiile de ne-dezvoltare ale copilului, la modul in care experientele timpurii ne afecteaza de-a lungul intregii vietii, la modul simbiotic in care traieste copilul, la efortul iesirii din simbioza si/sau la cautarea ferenczian-thallasica ce ne marcheaza vietile.
Sau pot sa imi imaginez ca textul vorbeste despre un mod de vietuire Daoist, atent la felul in care viata isi manifesta legitatile si, prin meditatia care linisteste mintea, sa permit vietii mele sa fie ceea ce este si sa stiu asta.
Sau as putea sa imi spun ca de fapt sa nu stii unde te duci, eventual nici de unde ai plecat, e chiar enervant si aduce multa confuzie in vietile noastre. Ca desi inocenta infantila este atragatoare, totusi in viata de zi cu zi ai nevoie sa mai si tragi cu ochiul cateodata si sa folosesti tot ce ai la dispozitie ca sa iti atingi scopurile, chiar daca asta inseamna sa faci apel la atribute ale maturitatii, cum ar fi siretenia si disimularea. In fond oamenii sunt cum sunt si trebuie sa o scoatem la capat cumva.
Ori pot folosi imaginea unui copil – poate chiar a copilariei – mergand pur si simplu, de-a lungul unui lan de grau in parga, ce se misca ondulatoriu sub mangaierea vantului, imagine care mi se pare satisfacator de bogata incat sa nici nu fie neaparata nevoie sa o conectez manifest-verbal cu textul, cumva intelegandu-i instantaneu mesajul emotional continut.
Sau as putea sa ii adaug, din profundele asociatii preconstiente, mirosul de iarba proaspat rupta in care ma tavaleam odata, si iarasi nu mai am nevoie de nici un fel de explicatii si cuvinte, parca intelegand foarte bine la ce se refera textul.
Sa imi pun intrebarea care din acestea e mai corecta prin raportare la celelalte mi s-ar parea o eroare. Pur si simplu este vorba despre modurile in care inteleg si traiesc textul care mi s-a prezentat in fata ochilor, despre modurile existentei acestui text in viata mea. Si nici unul dintre ele nu as putea spune ca este mai valoros decat celalalt sau mai adevarat, ci doar ca serveste anumitor situatii sau ca genereaza si ma situeaza intr-un anumit context intern, context pe care il creez prin propiile mele ganduri si trairi.
Strangand intr-o formula mai coerenta toate aceste observatii am putea spune ca ceea ce se prezinta in fata simturilor noastre poate fi perceput, inteles si explicat in diferite forme. Dar asta nu inseamna neaparat ca ceea ce vad in fata ochilor are diferite forme ci ca printr-un proces intern al meu, acord anumite forme, verbale sau nu, obiectelor perceptiei. Cu alte cuvinte, interpretarile pe care le dau realitatilor sunt alegerea mea.
Dar daca lucrurile stau asa, si este destul de evident ca asa stau, cum sunt de fapt realitatile despre care ne facem tot felul de pareri, pe care le percepem atat de diferit incat la un moment putem reactiona pe buna dreptate astfel – tu te uiti la ce mai uit si eu sau la altceva pentru ca ceea ce descrii arata total diferit de ceea ce vad eu!?
Asa cum spuneam, traim realitatile acestea zilnic. Adesea este nevoie sa ne asiguram si sa intrebam de mai multe ori, sa ascultam cu atentie pana cand invatam ce semnificatie au cuvintele, aceleasi cuvinte pe care le folosim cu totii, pentru o persoana anume. Nu ca ele ar avea semnificatii total diferite, desi uneori chiar acesta e cazul, ci doar ca nuantele de subiectivitate pe care le atasam cuvintelor asa cum le pronuntam fiecare dintre noi sunt unice. Iar asta face ca lucrurile pe care le privim sa fie unice si mai departe, vietile pe care le traim sa fie unice. Astfel, sa cunosti un om intotdeauna este o expeditie intr-un teritoriu pe care nu-l cunosti, un teritoriu pe care poate la fel de bine sa crezi ca il cunosti, fiind comun dar si strain in acealsi timp.
Altfel spus, obiectele perceptiei noastre sunt supuse interpretarilor noastre pentru ca nu au continut propriu, sunt goale de continut. Am fi tentati sa credem ca asta e o exagerare insa sunt anumite elemente care ne arata realitatea in acest fel. Iar acest tip de vid al obiectelor sau situatiilor cu care ne intalnim, ne permite sa le “umplem” cu ceea ce avem inauntru, respectiv cu modul in care obisnuim sa asezam in cuvinte ceea ce percepem.
De fapt, ca terapeuti folosim, tot implicit, aceste idei din plin – ma refer aici la faptul ca stim ca modul in care percep pacientii nostri realitatile lor sunt colorate de propriile interioare adesea mai mult decat suntem constienti. Asta nu presupune ca negam importanta mediului extern ci ca ne uitam la unitatea dintre cele doua realitati, considerand ca adesea realitatea externa este un ecran pe care realitatea interna isi desfasoara scenariile. Si desigur, stim ca sunt structuri de caracter care fac lucrul acesta mai mult si altele care fac mai putin. Si mai mult de-atat, ca terapeuti folosim vidul din spatele perceptiilor ca si “loc” de unde observam imbinarile factorilor experientei astfel incat sa le putem vorbi in moduri noi, care moduri prin tocmai noutatea lor creaza spatiul intern necesar dezvoltarii unor noi perceptii asupra realitatii interne si a celei externe. Si astfel uneori ajungem sa spunem ca toate lucrurile se intampla deodata si ca doar perceptia fragmentara a lor si modul in care le putem vorbi, ne fac sa credem ca sunt o insiruire evenimentiala.
Ei bine, daca am aflat acest lucru, pare ceva foarte important, un fel de cheie care ne-ar permite sa ne putem regla realitatile astfel incat starea noastra de bine, cel putin, sa (ne) fie asigurata. E suficient sa devii o persoana care gandeste pozitiv, o persoana optimista si asta iti va asigura o perceptie frumoasa asupra lucrurilor, nimic nu te va mai atinge iar viata ti se va imbunatati simtitor. Si daca as fi fost primul care vorbeste despre lucrurile astea poate ca as mai fi convins pe cineva dar nu este chiar asa! Si daca nu e chiar asa atunci trebuie sa ofer un raspuns la intrebarea inevitabila, dar cum e?
Si raspunsul la aceasta intrebare poate fi un raspuns combinat din mai multe sfere de cunoastere. Si poate ca asta e o modalitate de a tria informatiile care ne sunt disponibile din multe perspective – ele se unesc intr-un centru si, desi folosesc limbaje diferite, totusi spun acelasi lucru. Sau spun unele lucruri care sunt comune.
Daca obiectele perceptiei, fie ele lucruri sau fiinte, sunt goale de continut adica pot primi interpretarile pe care le avem inauntru nostru, atunci inauntrul nostru ar trebui sa privim. Si, facand lucrul acesta, vedem ca modul in care privim in afara, dar si inauntru, este impregant de siruri de ganduri pe care ne este greu sau poate chiar imposibil sa le oprim. Ele au primit uneori denumirea de tipare mentale, adica niste structuri de ganduri, niste modele de a ordona ideile care ne duc adesea la aceeasi concluzie, si care ne ofera posibilitatea sa ne dam seama ca privim aceleasi lucruri sau lucruri diferite, mereu in acelasi fel. Ele ne dau posibilitatea sa ne gandim ca o persoana este optimista sau pesimista, ca este comica, rece, aroganta sau relaxata. Adica ne fixeaza anumite imagini stabile, ne ajuta sa ne identificam cumva dupa anumite repere recognoscibile in timp. Sa ne identificam intre noi dar si propriile feluri de a fi.
Ei bine, aceasta este partea, hai sa-i zicem pozitiva a acestor constructii pe care le putem numi si modele interne de lucru. Celalalt versant se refera la faptul ca aceste sirusi de ganduri – care genereaza perceptii, amintiri, actiuni specifice – au un caracter automat si din acest motiv putem resimti ca ele ni se impun. A avea un caracter automat nu inseamna nimic altceva decat ca ele nu trec prin gandirea noastra reflexiva si nu ne simtim atat de mult autorii lor, ci mai degraba, ne trezim in mijlocul actiunii gandind si facand lucruri pentru care mai apoi putem construi explicatii care sa ne anuleze impresia ca nu suntem in controlul propriilor ganduri.
Cu alte cuvinte, nu numai ca nu exista un sens anterior pe care lucrurile si actiunile il au din start, asa cum am vazut mai sus, ci acestea isi primesc intelesul prin intermediul cuvintelor si gandurilor pe care le folosim dinauntrul nostru, noi suntem cei care hotaram, in cele din urma, prin continuturile noastre mentale, cum vor fi lucrurile. Acesta este si motivul pentru care a fost afisat mesajul “Cunoaste-te pe tine insuti” in cele mai diverse formulari, pe toate frontispiciile. Pentru ca are o logica sa te cunosti pe tine! Iar logica este tocmai asta – viata ta iti va arata si ti se va desfasura in concordanta cu felul in care interiorul tau va gestiona propriile ganduri si exteriorul de necontrolat. Iar toate acestea sunt ceea ce unii, poate aceiasi, numesc potentialul ascuns al lucrurilor.
Aceasta este motivul pentru care nu poti pur si simplu sa gandesti pozitiv sau sa-ti mentii o atitudine pozitiva de-a lungul zilei. Pentru ca in propria minte sunt programe mental-emotionale care se vor declansa automat atunci cand vor intalni conditiile interne si externe potrivite. Nu tine de ceea ce iti doresti sau de ceea ce ti-ai propus – pur si simplu ceea ce se afla in interiorul tau, mai adanc uneori decat propria ta constiinta, preia conducerea si te aseaza in fata unori situatii cu care va trebui apoi sa te descurci. Cred ca este valabil atat pentru situatiile de esec cat si pentru situatiile de reusita – ambele se dezvolta datorita unui program intern care isi urmeaza cursul.
Felul in care negociem insa propria libertate de/din tiparele noastre mentale insa este o alta poveste. Pana acum am facut o descriere relativ lina a ceea ce cred ca este observabil destul de usor de catre majoritatea dintre noi. Indiferent cat ne-ar placea si ne-am stradui sa ne simtim in controlul vietii noastre, stim ca atata timp cat nu vom accepta inversul, acest lucru paradoxal nu se va intampla. E ca in bancul cu psihanalistul care nu te vindeca, insa te face sa te simti mai confortabil cu ceea ce e. Daca asta e de fapt vindecarea sau doar o impacare cu propriile neputinte insa este alta discutie – in cazul in care cele doua nu se suprapun, de fapt.
Pentru a putea avea o introducere in negocierea cu modelele noastre interne de lucru as putea adauga cateva informatii. De exemplu, despre felul in care modelele acestea se fixeaza in mintea noastra. Totusi, va atrag atentia ca aceste lucruri nu sunt unicele care pot fi spuse despre subiectul in discutie si nici pe de parte nu sunt complete. Intr-adevar, se doresc o aranjare ordonata de ganduri care sa va ajute in a porni pe calea cunoasterii de sine. Odata porniti va veti gasi propriile ganduri si propriile explicatii, mult mai importante si mai aproape de voi decat orice as spune aici.
Asadar, o modalitate de a concepe fixarea modelelor interne se refera la propriile actiuni, vorbe, ganduri. In orice disciplina, mai ales in cele spirituale, ni se atrage puternic atentia ca si gandurile, nu numai ceea ce spunem si facem, sunt generatoare de realitati. Iar asta pare foarte dificil de acceptat.
Cred ca este de necrezut ca ceea ce gandesc s-ar putea transpune intr-o realitate concreta pentru ca asta ar insemna ca sunt responsabil pentru mult prea multe lucruri si nu sunt pregatit pentru asa ceva, iar pe de alta parte iti pot spune ca gandesc mult mai multe lucruri care nu se vor transforma niciodata in realitate, si e evident acest aspect. Deci nu pot crede ca ceea ce gandesc se transforma in realitate si astfel, a incerca sa supraveghez fluxul continuu de ganduri e o chestie tare obositoare si in cele din urma, dupa cum se vede, inutila.
Desigur, ambele motivatii sunt inutile! Prima, cea care se refera la responsabilitate si putere, nu este ceva pe care sa il alegem. Faptul ca refuzam puterea si responsabilitatea in propria viata nu inseamna ca ele apartin altuia, chiar daca sunt atat de multi doritori sa preia haturile care nu le apartin. Noi putem crede din toata inima ca lucrurile stau asa insa devitalizarea propriei vietii este usor observabila in asemenea situatii si din oamenii frumosi care suntem ne transformam in carcase cu continut chinuit. Si se vede asa in cele doua registre pe care Freud, si nu numai el, le considera pilonii unei vietii implinite si anume satisfactia obtinuta in munca si iubire.
Al doilea argument, anume ca gandim multe lucruri a caror urmare nu este imediat evidenta in vietile noastre, este iarasi un mod interesant de a ne induce in eroare. Pe de o parte pentru ca cel care spune asta, de obicei nu a depus acel efort de atentie asupra propriilor ganduri o perioada prea lunga de timp. Faptul ca uneori propriile ganduri devin realitati dupa zeci de ani de gestatie mentala nu mai e o surpriza pentru nimeni, de cand psihanaliza a aratat nu numai cum se conserva dinamic schemele mentale, ci si ca exista un teritoriu atemporal inauntrul nostru – inconstientul. Iar pe de alta parte, faptul ca nu toate gandurile se vor aglutina intr-un tipar mental nu infirma existenta tiparelor mentale si necesitatea faptul de a fi atenti la o atare posibiltate.
Un indiciu al faptului ca propriile ganduri s-au adunat sau se aduna intr-un tipar mental ar fi acela ca, din cand in cand, ne gandim intr-un anume fel la ceilalti sau la o anume persoana. De exemplu, ne putem gandi de-a lungul mai multor ani, in mod repetat, ca ceilalti incearca sa ne pacaleasca. Faptul ca ne gandim in felul acesta creaza inauntrul nostru cadrul si atmosfera ca acest lucru sa se intample, mai precis, e ca si cum am elibera terenul mental pentru o asemenea “intamplare”. Faptul ca uneori oamenii ne pacalesc este o realitate, insa ce loc ocupa acest fapt in mintea noastra este de asemenea important. In momentul in care gandurile despre a fi pacalit sunt adunate laolalta de teama de a fi pacalit, in momentul in care energia limitata pe care o avem la dispozitie este consumata pentru aceasta realitate, se poate spune ca un tipar mental este pe cale de a lua nastere. Si, cum au spus altii, odata ce un tipar mental a luat nastere, va urma cu necesitate o experienta concreta, trairea acelui tipar in relatiile interumane.
Despre celelalte doua modalitati de fixare a tiparelor este mai usor de inteles, anume cele referitoare la fapte si vorbe. Faptul ca punem in cuvinte intr-un anume fel ceea ce intampinam in viata noastra nu inseamna nimic altceva decat ca imbracam intr-o anume haina, dam o anume forma, experientelor noastre, care vor fi inregistrate (si) in forma pe care am creat-o prin cuvintele folosite. A fi atenti la ceea ce rostim poate deveni o disciplina foarte interesanta si toti cei care au fost dispusi sa faca acest lucru s-au surprins de multe ori spunand lucruri despre sine si ceilalti a caror cunoastere nu pareau ca o detin. Si de asemenea, cand anumite subiecte ne vin in minte si le punem in cuvinte, cand ne dam seama ca repetam anumite idei care pare ca ni s-au impregnat in minte, cand ne spun prietenii ca stiu povestile pe care tindem sa le mai spunem odata, toate aceste sunt indicii ca o realitate interna s-a coagulat, ca inauntrul nostru avem o constructie de idei si trairi care vor avea impact asupra noastra intr-un fel sau altul. Bine, faptul ca se intampla asa deja sugereaza ca impactul exista si se manifesta!
Si mai usor de inteles este ca ceea ce facem are impact asupra noastra nu numai in momentul desfasurarii actiunii ci si ulterior. Poate pentru ca actiunile au o forma vizuala clara sunt mai usor de luat in calcul, nu stiu. Sau poate ca este mai usor sa vedem ca atunci cand facem ceva, de obicei urmeaza o reactie la ceea ce am facut si pentru asta nu iti trebuie o subtilitate asa cum e cazul in a vedea reactiile proprii la cuvintele vorbite ca si la gandurile gandite.
Toate aceste lucruri pe care le-am scris vor sa spuna ca a te cunoaste pe tine insuti inseamna a putea fi atent la ceea ce faci, ce spui si ce gandesti. Desi pare cea mai simpla chestie cu putinta, pentru ca si instrumentul si obiectul de observat sunt mereu cu tine, totusi lucrurile nu stau asa si este necesara o disciplina pentru asta. Desigur, lucrurile ar sta altfel daca oamenii au integra acestea adevaruri in viata lor mentala si nu numai. Si atunci educatia copiilor ar tine seama de asta pentru ca mai tarziu sa nu mai fie nevoie de eforturi atat de mari pentru a ne putea supraveghea mintea. In acea lume, asa cum spuneam la inceput, raul si binele ar exista, iar noi am putea utiliza ceea ce avem inauntrul nostru, respectiv o viata implinita.
Doar ca noi nu credem cu adevarat ca lucrurile stau asa…nu avem de ce sa credem pana cand nu incercam sa aflam! Si in calea aflarii, a stiutului, se ridica tot felul de obstacole. Caci atunci cand privim inauntru ne dam seama ca cel care nu vrea sa stie nu este un gand, ci o fiinta, daca ma pot exprima asa. Este o partea a noastra care se poate constitui in partea principala a noastra daca o “finantam” energetic. La fel cum si partea curioasa si jucausa din noi se poate constitui intr-o fiinta ce este recunoscuta dupa nume, din afara si dinauntru, ca fiind tu cel care esti.
Forta tiparelor mentale este atat de mare incat mai potrivit ar fi sa ne gandim la ele nu doar ca la niste programe automate care se activeaza si actualizeaza in moduri mai mult sau mai putin subtile, ci mai degraba ca la aspecte ale existentei noastre. Suntem noi cei care gandim si actionam in feluri bune sau rele. Faptul ca un tipar este automat nu inseamna ca nu face parte din noi iar noi nu suntem responsabili pentru efectele ce le are. Si avem multe asemenea tipare mentale sau, mai potrivit spus, suntem in multe feluri. Tiparele mentale sunt incadrate in stari ale sinelui nostru si in momentele de activitare noi ne definim prin ele. Faptul ca se schimba adesea intre ele, fara sa ne dam seama, ne confuzioneaza si dezarmeaza si adesea ne trebuie multi ani si multa practica in auto-observare inainte de a vedea de cate ori, doar intr-o zi, ne modificam starile si odata cu ele felurile de a privi lucrurile vietii noastre. Si acest aspect are si partile lui bune si partile lui rele. Pe de o parte faptul de a putea sa te “plimbi” de-a lungul mai multor stari ale sinelui iti ofera o varietate mare de experiente si asta poate imbogati viata prin perspectivele diferite pe care le ofera. Pe de alta parte insa, faptul ca alegem sa vedem starile care ne “avantajeaza” si sa le ascundem pe cele nu tocmai dezirabile in societate sau moral sau oricum altcumva, genereaza ceea ce as numi gauri in traire, discontinuitati majore in fluxul constiintei noastre si implicit se vor constitui in obstacole dificil de trecut in propria noastra cunoastere. Caci nu atat faptul ca nu vrem sa le aratam celor din jur partile noastre “negre” cat faptul ca nu ni le aratam nici propriilor ochi ca si cum am fi de nesuferit, aceasta fiind partea marcanta. Astfel ajungem sa ne ascundem de noi si sa consideram ca ideea asta – cunoaste-te pe tine insuti – e o chestie din antichitate, ca nu mai avem de fapt timp sa stam sa ne gandim prea mult la propria persoana, caci viata trece repede pe langa noi si poate chiar e o dovada de egoism sa stai sa te gandesti la tine si ca in fond nu iti e chiar asa rau! Asta pana iti e…
Asa s-au imbinat gandurile mele in incercarea de a intelege cum se constituie cercul suferintelor noastre si care ar fi directia de urmat inspre situarea la un alt nivel de functionare. Am incercat initial sa arat ca in viata pe care o traim si educatia pe care o primim, raul nu pare a fi o parte componenta si deschis recunoscuta ci, dimpotriva, evitarea, negarea sau chiar disocierea lui sunt, cumva, automate. Asta conduce la constituirea unor tipare in mintea noastra care vor contribui, adesea din umbra, iar uneori din iad, la crearea acelor realitati care sa serveasca tiparelor constituite – si acesta e cercul! Iar acesta este facilitat de lipsa de continut a evenimentelor din viata, de faptul ca formularile pe care le asociem evenimentelor ne apartin, ele venind din interiorul nostru, populat de o multitudine de stari mentale prin care noi ne definim propria identitate. Asta nu inseamna ca ceea ce traim este de fapt lipsit de sens, ci ca sensul pe care il dam lucrurilor ne apartine. De asemenea, asta nu inseamna ca nu exista evenimente distructive sau constructive in afara interpretarilor noastre, ci ca noi traim si ne constituim prin ceea ce facem, cum vorbim si cum gandim vis-à-vis de intreaga existenta.
Astfel nu e suficient sa incercam sa ne dezvoltam, sa fim mai performanti sau mai buni. E la fel de important sa putem sa ne recunoastem modurile de functionare rele/distructive existente in ungherele mai mult sau mai putin luminate ale mintii noastre pentru ca, in cele din urma, nu partea buna este cea care ne deranjeaza in tiparele mentale, ci limitarea libertatii interne si incapacitatea de a trai viata pe deplin, asa cum este ea, si implicit afectarea simtului ca avem un cuvant de spus in ceea ce priveste propria noastra poveste.
Bibliografie:
*** Sutra despre perfectiunea intelepciunii
Bion W. – The Tavistock Seminars
Bromberg P. – Awakening the dreamer
Bromberg P. – Standing in the spaces
Klein M. – Iubire, vinovatie si reparatie
Le Crocq L. – 16 conferinte despre trauma
Roach M. – Slefuitorul de diamante
Watts A. – Dao ca o curgere de apa